Oamenii incearca sa vindece acele parti pe care nu le accepta la ei insisi sau de care nu sunt constienti prin a le proiecta cel mai adesea asupra partenerilor. Este cumva un proces de exorcizare simbolica, prin care aducem in prim plan umbra naostra, partea pe care ne-am reprimat-o si refulat-o sub cenzura parentala sau sociala. Relatia de cuplu este un fel de creuzet care catalizeaza trairi, emotii, le scoate la suprafata incet-incet sau mai zgomotos si vulcanic, pentru a ne da peste cap si pentru a ne pregati de un proces de-a dreptul alchimic. Metaforele sunt puternice si cu toate acestea, parca de multe ori ne-am lipsi de aceasta alchimie care pare ca ne arde pe dinauntru, scoate din noi tot ceea ce nu am crezut sa experimentam vreodata si ne promite cumva ca ne vom transforma, vom evolua si ne vom maturiza.

Inainte de a ajunge la maturizarea mult promisa, trecem prin « purgatoriul » trailor navalnice, prin iuresul nestavilit al emotiilor – penduland adeseori intre furie, frustrare, tristete si dezamagire. Aici incepe si lupta pentru putere cu celalalt – partile refulate sunt scoase la suprafata si proiectate, sau sunt provocate, starnite la celalalt, ranile din copilarie se deschid si asa incepe razboiul intre doi oameni, care se vroiau parteneri. Auzim tot mai des despre faptul ca celalalt este doar oglinda noastra, fara insa a intelege ceea ce inseamna asta cu adevarat, care sunt de fapt mecanismele acestei oglindiri.

In zilele noastre asteptam de la partner sa fie prietenul nostru, confidentul nostru, iubitul  nostru, uneori mentorul nostru care sa ne calauzeasca, sa ne ofere un model de comportament – toate acestea in calea definirii identitatii. Atatea roluri pe care le asteptam implicit de la el !!! Atata presiune pe care o punem pe umerii lui si implicit aceleasi asteptari sunt si din partea noastra. Este oare posibil sa reprezentam totul pentru celalalt? Dar este oare rational, matur emotional sa ne definim in raport cu o singura persoana careia ii incredintam atat partea noastra luminoasa cat si partea noastra de umbra?

Vorbim adesea de acceptare neconditionata – cu bune si cu rele – uitand ca aceasta poate fi pretinsa doar din partea parintilor. Intre adulti, mai tot timpul, interactiunile reprezinta un schimb, chiar daca acesta este implicit, inconstient. Unul pentru celalalt indeplinim anumite nevoi, avem o anumita insemnatate in acel context, oricat ar fi de descurajant si oricat de mare este dezamagirea cand miturile despre « suflete pereche » si iubire neconditionata cad.

Pentru ca avem nevoie sa raparam aceste rani mai vechi, este inevitabil sa resimtim durere, frustrare, furie uneori. Toate aceste emotii sunt greu de continut si cel mai la indemana ne este sa le proiectam asupra partenerului. Mai simplu si mai logic ar fi sa ii cerem ceea ce avem nevoie: iubire, caldura, suport, insa asta ne-ar pozitiona ca fiind vulnerabili si noi nu vrem sa ne asumam asta. Faptul ca nu cerem explicit este inca un semn infantil – suntem precum bebelusul, care nu a atins stadiul verbal de dezvoltare si caruia nevoile ii sunt indeplinite si fara sa ceara uneori. Caci mama este cea care le ghiceste, cea care este receptiva la semnalele sale si la plansul sau. Este evident, ca fiind adulti, partenerul se asteapta sa ne manifestam ca atare, el neavand de unde sa ghiceasca nevoile si trairile noastre, atata vrem cat nu le verbalizam.

In jocul acesta al oglinzilor paralele, avem de ales: sa ne privim in oglinda, sa recunoastem ca ceea ce vedem acolo continem si este o parte din noi sau sa respingem si sa proiectam asupra celuilat. Odata ce identificam parti din noi de care nu eram constienti, e important sa incepem sa le acceptam si sa le intelegem ca sa putem sa ni le asumam. Fara aceste minime etape de autocunoastere pe care o relatie de parteneriat le catalizeaza, nu putem sa avansam in a ne largi Eul – ramanem la imaginea ideala despre noi in care suntem « perfecti » si asteptam ca celalalt sa faca totul, sa fie totul pentru noi.  Evident ca realitatea ne demonstreaza cat de nerealista si irationala este aceasta credinta, de-a dreptul infantila. Cu toate acestea, intram intr-un cerc vicios care nu ne conduce decat la dezamagire si la imposibilitatea de a forma relatii mature. Tocmai de aceea cunoasterea de sine ne ajuta sa fim constienti in relatie cu celalat de ceea ce aducem noi, de cum ne raportam  – ne ajuta sa ne asumam responsabilitatea atunci cand se impune si totoodata ne ajuta sa punem limite, atunci cand simtim ca intr-adevar ceea ce se intampla nu este o oglindire, o proiectie a umbrei noastre.