Copii fiind, suntem alimentati cu iluzii si mituri care ne fac sa visam si sa speram. Imaginarul continua apoi sa se dezvolte si aceleasi leimotive sunt transferate ulterior in viata adulta intretinand iluzia ca lumea va fi salvata de un erou, ca uneori avem chiar noi misiunea sa o salvam, sa o facem mai buna, sa ii transformam pe altii si sa ii ajutam sa devina mai buni.

Ne ia ceva pana intelegem ca nici noi nu putem sa ii salvam pe altii, sa le traim parcursul, sa crestem in locul lor si nici ei nu o pot face in locul nostru. Unoeri nu intelegem niciodata si perpetuam la infinit ciclul disfunctional in care ne atribuim roluri de “eroi for free”.  Acest “knight syndrome” sfideaza parca evidentele si realitatea, se auto-intretine si este sustinut de normele care vor sa ne transforme in “eroii altora”.

Cand norma este sa ai grija de altii, sa iti asumi responsabilitatea pentru ei “no matter what” (si aici ma refer la faptul ca uneori sunt adulti deja), a renunta la pelerina de erou este ca si cum risti sa te expui oprobriului public, judecatilor si ostracizarii.

Cum ai putea indrazni sa nu-ti mai pese de altii si sa iti pese mai mult de tine, sa ii lasi sa isi traiasca experientele si incercarile fara sa intervii instant si de foarte multe ori sa oferi un ajutor necerut? Este un act de rebeliune curata intr-adevar, ca intr-o zi sa iti directionezi focusul catre tine si sa devii propriul erou, care vrea sa se salveze pe sine, care vrea sa isi invinga demonii interiori, sa ii imblanzeasca si sa creasca odata cu asta. 

Le-ai permite astfel si celorlati sa caute resurse in ei insisi, sa se responsabilizeze, sau daca nu o fac ori nu pot in ritmul in care ti-ai dori tu, sa gaseasca o cale care sa ii duca spre o dezvoltare sustenabila si nu una artificiala.

Odata ce intelegem asta, nu mai cautam eroi in altii sau sa fim noi eroii, ci ne cautam pe noi insine.