Ce aduce doi oameni impreuna nu-i tine impreuna

Photo by Jasmine Wallace Carter on Pexels.com

Intram in relatii din diverse motive – mai mult sau mai putin constiente, iar cercetatorii au descoperit ca dincolo de ratiuni evolutioniste de a perpetua specia si de a supravietui (fie ca este vorba despre partea emotionala sau materiala), partea sociala are si ea un cuvant de spus. Cu alte cuvinte, ne intereseaza in ce fel persoana cu care intram in relatie poate sa potenteze imaginea noastra la nivel social sa dimpotriva – o poate diminua. Acei potentiali parteneri care ne valideaza Eul social, au sanse mai mari sa se transforme in parteneri de lunga durata.

Data fiind dezvoltarea tehnologiei, toate aceste aspecte s-au transformat si online dating-ul pare ca dilueaza intrucatva diferentele, facilitand conexiuni care in mediul offline nu ar fi existat. Pe internet oamenii beneficiaza de confort, de acces la o retea foarte larga de persoane, de acceptare dar in acelasi timp si de ambiguitate, neclaritate. Totusi, desi a devenit foarte facil sa iti gasesti un potential partner, ceea ce faciliteaza atractia initiala nu este ceea ce asigura pe mai departe continuitatea cuplului. Intr-o cultura a datingu-lui si a sexului recreational, care ia din ce in ce mai mult avant, ne punem de multe ori intrebarea daca mai are sens sa vorbim despre angajament si relatii ? Caci, nu-i asa, relatiile vin la pachet cu responsabilitati, cu monotonie, dar mai ales vin cu provocari in sensul in care scot la suprafata aspecte la care nu ne-am fi gandit ca au legatura cu noi.

Iata de ce uneori o viata single este mult mai confortabila, mai usoara, mai lipsita de provocari relationale, dar poate mai lipsita si de oportunitatea de a evolua. Daca la inceputul unei relatii avem impresia de completitudine, de simbioza totala, diferentele fiind anulate sau mai degraba ignorate, la asta lucrand intens atat serotonina cat si tiparele noastre relationale din copilarie, ulterior ne dam seama ca simbioza nu dureaza la infinit. Nici nu ar fi benefica, intrucat toti ne dorim in strafundul sufletului sa ne pastram identitatea si de ce nu, independenta.

Studiile de psihologie, arata ca nu intamplator alegem anumiti parteneri sau potentiali parteneri si ca atractia initiala are in subsidiar recunoasterea unui familiar cu care ne-am obisnuit in relatia cu persoanele care au contribuit de cresterea  si la formarea noastra – adesea parintii, insa nu neaparat. Si tocmai pentru ca relatiile cu acesti formatori (fie ca e vorba de parinti sau alte figuri fata de care am format un atasament) constituie matca in care ne-am definit, fiind imposibil sa se apropie de perfectiune – tocmai aceste lipsuri relationale fiind identificate intr-un nou partener.  Practic, el este cel care ne provoaca sa reconstruim acel tipar relational ramas cumva incomplet, frustrant pentru noi. Numai ca acum, intram in acest tipar din postura adultului si se asteapta ca noi sa lasam deoparte latura infantila si sa ne rapoartam precum un adult.

Photo by Andre Furtado on Pexels.com

Din pacate insa, relatiile de cuplu activeaza tocmai latura infantila, frustrarile de atunci. Dintr-o data, tocmai ceea ce ne-a atras la persoana aceea devine suparator si frustrant pentru ca aduce in prim plan situatii nerezolvate. Adesea, cuplul presupune o dinamica intre apropiere si diferentiera si daca partnerii nu reusesc sa gaseasca echilibrul acesteia, se pot regasi in contextul in care unul dintre ei isi doreste mai mult spatiu, resimtind o teama profunda de intruziune din partea celuilalt, in timp ce celalalt isi doreste o apropiere si atentie mai crescute, venind cumva pe fondul unei nevoi de dependenta. Este contextul ideal sa nasca frustrari si de o parte si de cealalta, pana cand partenerii reusesc sa inteleaga ca au nevoi si ritmuri diferite. Atunci cand aceste ritmuri difera semnificativ, cand unul se simte « diluat » in diada relationala, nu face altceva decat sa evite si mai mult acapararea sa de catre celaalt. La polul opus, partnerul incepe sa interpreteze in felurite moduri comportamentul sau si in lipsa unei cunoasteri profunde, risca adesea sa  creada ca el reprezinta cauza comportamentului ceiluilalt.

Avem deseori iluzia controlului relatiilor noastre – crezand cumva ca putem sa controlam intru totul reactiile celuilalt, comportamentele lui sau ca totul are legatura cu noi, ca nu suntem suficienti pentru el. De foarte multe ori, este vorba doar de o nevoie a lui, independent de comportamentul nostru, fiind vorba despre o etapa pe care o traverseaza, despre definirea identitatii sale uneori.

Ceea ce facem mai mereu in relatii este sa proiectam din Eul nostru parti pe care le respingem sau care nu au fost acceptate de catre ceilalti – si in acest context, ecranul proiectiilor noastre este fara indoiala partenerul. Nu ne mai chinuim sa ii intelegem perspectiva, sa il cunoastem ca pe o fiinta noua, diferita de cei cu care am interactionat – din economie mentala si emotionala adesea, scoatem din strafundul nostru imagini, continuturi, trairi pe care i le atribuim. Avem cumva sentimentul controlului, iluzia ca stim foarte bine ceea ce gandeste, ce simte si ce il face sa se comporte intr-un anumit fel. Acelasi mecanism este pus si de el in practica si toate aceste dinamici se intrepatrund si ne gasim rapid in hatisul relational in care nu mai stim daca noi – cei doi din prezent – comunicam si interactionam, sau de fapt exista multiple planuri si interactiuni intre toate personajele pe care fiecare dintre noi le continem.

Atunci cand dinamica se intensifica, ne intrebam cine mai are rabdarea sa inteleaga, sa cunoasca, sa clarifice, sa inceapa adevarata calatorie? Uitam de tot ceea ce ne-a atras initial si de multe ori ne spunem previzbilul « te-ai schimbat », fara insa a intelege ca nici nu ne-am cunoscut vreun pic, ci doar fiecare a trait in inchipuire. Cel mai la indemana este sa reluam ciclul, cu amagirea ca sufletul pereche exista si noi nu trebuie sa facem niciun efort.