Curios cum foarte multe prescriptii sociale si culturale (teoretic validate de atatea zeci sau sute de ani) se dovedesc a fi contrazise de studii, dar mai ales de experientele noastre personale. Ne asteptam ca in paradisul diadic al cuplului, venirea pe lume a celui de-al treilea membru, sa aduca un plus de fericire, de coeziune si de intmitate. Nimic mai fals! Putini dintre noi anticipeaza ce iures de emotii (nu mereu pozitive) aduce venirea pe lume a unui copil, cum destabilizeaza reperele si cum ne intoarce la 180 de grade prin faptul ca prioritatile isi schimba locul in ierarhie. Nopti nedormite, solicitari fara amanare, cerinta de a fi disponibil 24/24, 7/7.

Dintr-o data, iubirea care plutea in aer, e inlocuita de responsabilitate dar si de insomnii, lipsa timpului personal sau a timpului pentru cuplu. Hormonii ne dau peste cap atat starea emotionala cat si libido-ul si pofta de viata – acum altcineva este in centrul atentiei si are nevoie imediata de prezenta mamei, mai ales. Daca acum cativa ani, cuplul se multumea cu prescriptiile traditionale  – acelea in care femeile jucau rolul hranitor, emotional si barbatii pe cel de provider pentru familie – se pare ca dinamica s-a modificat si mai ales asteptarile cuplului. Acum, nu mai suntem dispusi sa renuntam la viata de cuplu, la satisfactiile asociate ei pentru a perpetua specia. Ne dorim copii si in acelasi timp ne dorim sa fim fericiti, satisfacuti alaturi de partener.

Credem ca ca viata de cuplu nu se termina odata cu aparitia celui de-al treile membru – care oricat de mult ar fi iubit, nu poate sa nu suscite, macar la nivel inconstient o oarecare frustrare. Caci intr-adevar, climatul paradisiac dintr cei doi este perturbat de acest intrus pe care il iubesc deopotriva si care ii obliga la renuntari. Cu siguranta multi parinti resimt ambivalenta, insotita mai tot timpul de culpabilitate pentru ca nu corespund imaginii ideale de parinti – aceia care sunt disponibili 100%, intotdeauna, care renunta la ei si la cuplu. Nimic mai absolutist si irational din partea celor care devin parinti!

Am tinde sa credem initial, ca satisfactia cuplului creste fulminant odata cu aparitia copilului – incununarea iubirii dintre cei doi. Adesea stim ca decizia si alegerea de a avea un copil nu sunt tot timpul constient motivate, ci exista o multitudine de motive inconstiente care fac cuplul sa aiba un copil. Aparent este o decizie rationala, matura – acolo unde vorbim de cupluri cu intentia de a avea un copil – desi chiar si in aceste perteneriate, foarte putini diseca aceasta dorinta pentru a intelege care sunt resorturile ei. De foarte multe ori este oar o conformare semi-constienta la norme, prescriptii sociale, la modele la care am fost expusi de-a lungul vietii.

Tocmai de aceea, realizam cu stupoare si soc de cele mai multe ori, dupa ce avem un copil, ca de fapt am fost foarte putin constienti de motivele aducerii lui pe lume, de ceea ce ne dorim pentru el si de cata responsabilitate ne-am asumat sau nu. Nu este nimic imprevizibil in faptul ca mamele tind sa faca din copil centrul preocuparilor lor, iar tatii sa se simta adesea exclusi din aceasta diada mult prea intima si prea naturala. Inevitabil frustrarea apare si odata cu ea ambivalenta, vinovatia si chiar agresivitatea – sub diverse forme.

Asadar, in acest context, cuplurile in risc sunt acelea care nu dispun de un  fundament solid, care se afla poate intr-o faza incipienta a relatiei, care se simt nesiguri in rolul de parinte sau care se confrunta cu un copil cu un temperament problematic. Tocmai de aceea, desi este contraintuitiv, mai toate studiile de psihologia cuplului au demonstrat ca satisfactia maritala scade dramatic dupa aparitia unui copil. De multe ori, acesta nu este decat trigger-ul pentru separare, in contextul in care cei doi parterneri nu au reusit sa se adapteze si ajusteze noii situatii, nu au putut sa dezvolte noi comportamente si sa integreze schimbarea in viata de cuplu. 

Oricat ar parea de paradoxal, cercetarile au pus in evidenta satisfactia mai scazuta a cuplurilor cu copii fata de cei care nu au copii. Intr-adevar, ceea ce influenteaza satisfactia cuplurilor cu copii, este gradul in care relatia lor inainte de venirea copiilor era una functionala sau disfunctionala, gradul in care era sudata, avea la baza valori comune sau dimpotriva. Copilul nu este nicidecum un salvator al relatiei, oricat i se atribuie acest rol,  fara ca el macar sa stie si oricat ar crede cuplurile aflate intr-o criza maritala. Venirea sa, asociata cu toate cerintele de disponibilitate emotionala mai ales, nu face decat sa aduca la suprafata conflicte mocnite, si sa indrepte cuplul rapid si sigur spre separare.