De ce ai nevoie uneori sa treci prin iad, ca sa vezi tot binele care exista in viata ta? Pentru ca uneori il consideram implicit, firesc, natural; ajungem sa ne obisnuim cu linistea si binele si nu mai au nicio insemnatate pentru noi. Nu spun ca noi am cauta cumva iadul, astfel incat sa ne vedem intr-o alta lumina existenta. Spun doar ca dupa ce treci prin iad si mai reusesti sa si iesi din el cat de cat, ajungi sa apreciezi fiecare gura de aer la propriu, fiecare dimineata racoroasa. Ajungi sa constientizezi ca viata e foarte frumoasa, pretioasa, te simti fericit cand deschizi fereastra dimineata si inspiri aerul rece, sau cand mergi pe strada si stii ca esti bine.

Foarte putini vorbesc despre iadul in care traiesc multe femei din Romania si nu numai. Mai ales in aceasta perioada de pandemie, iadul este departe de un purgatoriu din care mai spera sa iasa la un moment dat. Este un infern fara scapare – pentru ca obiectiv asa este, fara scapare. Pentru ca s-au obisnuit atat de mult cu rolul de victima incat nu mai cunosc altceva despre ele, nu mai cred ca exista si o forta undeva, acolo ascunsa. Am citit multe articole in perioada asta depre cat de mult a crescut violenta domestica, in contextul in care multe femei, impreuna cu copiii lor, au fost nevoite sa indure luni de zile impreuna cu abuzatorii. Cu toate ca exista linii telefonice unde pot suna, Politie, adaposturi pentru victime – a iesi din tot cercul vicios in care sunt poate de ani de zile, este aproape imposibil.

Ne place sa traim departe de aceste drame, cu atat mai mult cu cat nu au facut vreodata parte din viata noastra. Ne iluzionam ca lumea, oamenii, realitatea si societatea se incadreaza intr-un tipar perfect tolerabil, care nu ne creeaza niciun disconfort afectiv, care nu ne tulbura bula in care traim. Dar nu putem ignora tipetele care se aud de la alt etaj, din apartamentul de langa, umbrele de violenta pe care le vedem dincolo de geamurile unde storurile sunt trase.

In tot acest univers, durerea, vulnerabilitatea, neputinta femeilor nu par a fi importante pentru nimeni, la nivel social. Idividual, sa spunem ca nu ne afecteaza daca nu suntem parte dintr-o dinamica de tipul acesta.  Totusi, social si economic, ne trezim ca avem niste umbre depresive care performeaza in virtutea inertiei la locurile de munca, isi cresc copiii si implicit ii invata ca argumentul celui mai puternic fizic este cel mai important si asta cantareste intr-un final. Ma intreb cum putem spera la o societate libera, matura, care sa se dezvolte in tot acest context. Nu de putine ori am auzit cum aceste femei sunt judecate mai degraba : « sigur au facut ele ceva », «  nu pot oare sa taca ? », «  familia inseamna compromisuri » sau de partea cealalta : « cine le pune sa stea ? » « cine le pune sa tolereze », « cine le pune sa suporte »?

Tocmai societatea care le acuza, le predispune la  ceea ce traiesc. Inca de mici, suntem invatate ca trebuie sa ascultam, sa fim obediente, sa inchidem ochii, sa fim responsabile de pacea si linistea dintr-o familie, chiar daca este cu pretul visurilor si dorintelor noastre, chiar daca este cu pretul incetarii a mai fi, uneori. Nu foarte des mi s-a intamplat in cultura romaneasca, sa aud vreo mama sfatuindu-si fiica sa se afirme, sa spuna ce gandeste, sa se bucure, sa fie fericita, sa se puna pe primul plan, sa caute sa isi construiasca mai intai o identititate. Mai degraba, femeile – ele insele aflate intr-o sclavie mascata, isi condamna fiicele la acelasi destin, aceeasi traiectorie sortita a priori esecului.

Ducem lipsa de educatie psihologica si educatie finanaciara – cu alte cuvinte femeile s-au indepartat de mult, sau poate nu au fost deloc in contact cu dorintele si nevoile lor si nici nu au lupatat sau nu stiu cum sa isi castige o independenta financiara. Nimeni nu te invata sa iti cunosti dorintele, sa fii constienta de ce nevoi ai, sa lupti pentru idealul tau. Apoi nimeni nu iti spune cat de important este sa ai educatie financiara si sa stii sa faci planuri, sa economisesti, sa investesti. Aflate in relatii complet disfunctionale femeile uita ce mai vor, cine mai sunt, si chiar daca au momente cand parca dau semne ca isi amintesc de ce visuri aveau candva, nici nu mai pot spera la ele pentru ca se afla din pacate, intr-un context dezastruos.

A scoate aceste femei din contextele nefaste in care se afla, nu inseamna a le da un adapost temporar, a prelungi dependenta lor, ci mai degraba ar trebui sa se orienteze pe a le facilita contactul cu cine au fost inainte de a fi victime si apoi de a le ajuta sa faca un plan si sa-l puna in actiune. Pragmatic, realist dar poate unica solutie de a iesi din calvarul in care au intrat constient sau nu. Uneori, un focus prea mare si o rascolire in amalgamul de emotii de toate felurile, nu face decat sa destabilizeze si mai mult. Atunci, pe termen scurt, a converti aceste emotii in energie care sa sustina niste actiuni, poate sa le creeze sentimentul ca pot, poate sa le dea speranta si e un prim pas.

A trage valul nepasarii de peste acest fenomen, ar insemna sa ne asumam macar putin ca ne doare un pic si pe noi, atunci cand auzim tipete si urlete, cand ne imaginam palme si insulte – ne doare pentru ca ne aminteste macar putin de vreo relatie toxica din viata noastra. Chiar daca asta a fost la o scara mai redusa, indiferent ca am jucat rolul victimei sau abuzatorului. Caci aceasta lupta pentru putere este in natura umana si cu siguranta toti am experimentat ceva din ea. Mai grav este cand asta ne trasnforma in umbre – fara constiinta, fara drepturi, fara voce!