Avem nevoie sa fim mai blanzi cu noi insine. Dincolo de perfectionism e de fapt rezilienta

Photo by Vlad Chețan on Pexels.com

Daca esti printre cei care isi doresc ca lucrurile sa iasa fara cusur, sa atinga perfectiunea in ceea ce fac, atunci nu e de mirare de ce de foarte multe ori te simti dezamagit si fara energie. A-ti dori si a cauta perfectiunea este de departe un stil irational de lucru si de viata. Este doar iluzia faptului ca noi controlam totul si ca totul sta in puterea noastra – tocmai de aceea atunci cand esuam intr-un plan, tendinta perfectionistilor este sa isi atribuie responsabilitatea in totalitate, sa se blameze si culpabilizeze, astfel incat cu greu mai regasesc energie sa se replieze si sa o ia de la capat.

A-ti reveni dupa un esec, a gasi resursele necesare, energia de a porni din nou, nu este altceva decat capacitatea de rezilienta de care dispunem fiecare dintre noi. Daca ne imaginam ca totul trebuie sa fie lin, fara coborasuri si urcusuri, daca ne asteptam sa controlam totul, atunci suntem intr-o mare iluzie si avem cu atat mai putin disponibilitatea de a ne detasa de esec si de a o lua de la zero. De altfel, cei care rezista crizelor, cei care au succes, sunt rezilienti intr-un grad inalt si reusesc ca dupa fiecare esec sau moment critic sa inteleaga ca nu e neaparat despre ei, despre personalitatea lor, ci ca e vorba despre un cumul de factori care au contribuit la asta. Atunci inteleg ca e nerealist sa astepte ca lucrurile sa decurga foarte lin si ca singurul control este sa isi asume responsabilitatea, sa faca tot ceea ce tine de ei, sa mai dea o sansa. 

Poate ca cei care lucreaza in vanzari, sunt cel mai relevant exemplu, intrucat se stie ca pentru a ajunge la o vanzare, de cele mai multe ori este nevoie de o plaja larga de prospecti cu care adesea se petrec ore in discutii telefonice si intalniri, fara insa ca asta sa conduca neaparat la incheirea procesului. Nu toti prospectii devin clienti – insa totodata cei care lucreaza in vanzari stiu foarte bine ca e nevoie sa acopere statistic o plaja larga de potentiali clienti, astfel incat sa poata sa ajunga la cei care vor si cumpara. In aceasta schema, a a avea o toleranta scazuta la frustrare, a  lua personal un raspuns negativ din partea unui prospect, nu inseamna decat esec si frustrare si mai mare.

Adesea, atunci cand nu atingem rezultatele dorite, in mintea noastra apare cel mai probabil o voce interioara care ne blameaza, care ne critica si ne spune autoritar ca ar fi trebuit da facem mai mult, ca noi suntem de vina. Credem ca o astfel de disicplina impusa este cea care ne va conduce la succes si ca trebuie sa ne conformam fara doar si poate la ea. Ne simtim vinovati ca am esuat, ca nu am reusit in ceea ce ne-am propus, fara insa a mai vedea partea buna pe care am avut-o, contribuitia noastra si intregul context per ansamblu. Gandim absolutist si limitarea in a vedea mai multe perspective ne blocheaza energia si vointa de a vedea noi solutii.

Daca am adopta o atitudine mai flexibila, mai ingaduitoare fata de noi insine, prin care ne-am intelege, ne-am ierta pentru incapacitatea de a atinge perfectiunea aceea irational impusa, atunci ne-am da sansa la a creste, la a invata si evolua. Adesea, asteptam o a doua, a treia sansa de la ceilati – e ca si cand avem nevoie de permisiunea si acceptarea lor pentru a o lua de la capt, cand de fapt in primul rand avem nevoie sa schimbam tonul pe care ne vorbim  noua insine in forul interior. Atunci cand dialogam cu noi insine si ne spunem intr-una « trebuie sa… », pe de o parte stim ca acela este lucrul necesar pe care e nevoie sa il facem, dar pe de alta parte simtim ca vine din exterior, nu ni-l insusim automat, simtim ca ceva ne intruzeaza. Resimtim ambivalenta si aste ne impiedica sa ne implicam profund in ceea ce vrem sa realizam, pentru ca nu intelegem sensul. E ca si cand nu vorbim despre o dorinta personala, ci de presiune exterioara care simtim ca ne invadeaza si ne limiteaza libertatea.

Pana nu invatam sa fim mai blanzi cu noi, sa acceptam ca poate pentru moment nu ne dorim nimic, sa acceptam ca poate traversam o perioada de confuzie in care obiectivele nu ne sunt clare, nu stim ce vrem, vom incerca in zadar sa luptam cu noi insine. Lupta nu ne va conduce nicaieri, pentru ca nu stim incotro ne dorim sa ne indreptam – asadar, avem nevoie de o perioada in care sa acceptam lucrurile de la sine, sa ne redescoperim, sa intelegem mai multe, sa cautam noi sensuri si odata ce le-am gasit, odata ce s-a produs clarificarea, ne vom da seama ce putem face pentru a le urma.

A ramane la stadiul de « trebuie sa fac asta… » este in sine o atitudine infantila in care nu ne asumam responsabilitatea, nu facem alegeri, nu luam decizii. Acceptam ca  altii sa decida pentru noi ce este mai bine, ce este necesar, ce « trebuie », pozitionandu-ne in rolul copilului care asteapta ca autoritatea sa ii spuna ceea ce are de facut. Este pe de o parte relaxant, pentru ca ne scuteste de responsabilitatea alegerilor, insa in acelasi timp este frustrant si limitativ. Tocmai de aceea, daca vrem sa iesim din rolul copilului neajutorat, care se conformeaza sugestiilor normative, venite de la adultii introiectati la un moment dat, primul pas este sa fim blanzi cu noi, sa ne ascultam vocea aceea interioara, care se aude din ce in ce mai slab. Sa ne facem timp pentru a asculta de ceea ce are nevoie acel copil interioir care abia se aude printre vocile sociale si parentale din fondul nostru interior. Poate ca in prima faza ne dam seama ca nu are nevoie de nimic, sau nu ne este clar din prima, insa pe masura ce vom da atentie acestei voci, tratandu-o cu blandete si grija, ea va deveni din ce in ce mai clara. Ne va dezvalui din ce in ce mai mult dorintele si nevoile noastre autentice pe care le vom urma intr-un mod autentic, fara sa ne spuna cineva « trebuie », fara sa urmarim vreun standard de perfectiune, pentru ca stim ca sunt in consens cu Sinele nostru mai profund.