De foarte multe ori ne spunem ca vom face unele lucruri cand vom avea timp, ca vom schimba ceva cand va fi contextul potrivit, fara sa ne dam seama ca de fapt prioritizam implicit altceva si ca niciodata nu va fi contextul perfect pentru ceea ce ne dorim sau pentru schimbarea la care visam. Ne setam obiective si ne spunem ca vom incepe luna viitoare, la inceputul anului viitor. Facem planuri prin prisma calendarului si credem ca niste jaloane de timp sunt cele mai bune repere, cand de fapt stim in sinea noastra ca « acum » este de fapt momentul propice cand sa incepem.

Dar asta ar insemna sa incepem sa spunem « Nu » unor activitati, unor persoane cu care relationam sau sa nu mai fim de acord cu modul in care se petrec lucrurile. Cu alte cuvinte inseamna sa incepem sa punem limite. Dar ce insemana de fapt a pune limite in realitate? Practic, asta se refera la regulile, criteriile si reperele in functie de care decidem sa permitem anumite comportamente ale celorlati, sa acceptam si sa toleram atitudini si reactii ale acestora. Este vorba despre gradul nostru de toleranta la intruziunea celorlalti in sfera noastra personala.

Daca te afli in situatia in care resimti ca iti lipseste timpul pentru ceea ce ti-ai dori sa faci, daca mereu ai o cantitate extra de munca, sau simti ca spatiul tau personal este invadat de catre ceilati – fie ei persoane apropiate sau mai putin apropiate, atunci cu siguranta gradul tu de permisivitate este destul de mare si riscul este ca acesta sa creasca. Urmarea fireasca este aceea de stres si burn out, de frustrare si furie pentru ca simti ca nu poti sa pui stop. Ai vrea pe de o parte sa spui ceea ce te deranjeaza, sa setezi o limita, insa pe de alta parte nu stii cum sa o faci, ti-e teama sa nu il superi pe celalalt, ti-e teama de posibila lui reactie si mintea ta creeaza scenarii catastrofale.

De fapt, in subsisidar este teama de respingere si de abandon: daca voi spune ceea ce nu imi convine, ceea ce astept de fapt si pana unde sunt limitele mele, celalalt ma va respinge, va pleca si lumea mea se va ruina. Adesea, aceste scenarii sunt doar in mintea noastra, iar celalalt vazand ca are camp de manevra va intine la maximum limitele noastre, atat cat ii vom permite. E drept ca in prima faza, e posibil ca el sa fie foarte surpins, intrucat comportamentul nostru de a seta o limita este unul total nou pentru el si asta il debusoleaza pe moment.

Totusi, fiind vorba de o schimbare e nevoie sa stim cum sa facem fata acestei rezistente, sa stim sa ne gestionam eventualul sentiment de culpabilitate, sa nu ne asumam responsabilitatea modului in care se simte celelalt. Probabil nu se va simti confortabil, insa emotia lui generata de comportamentul nostru este in totalitate reactia lui, modul in care raspunde si noi nu avem de ce sa ne simtim vinovati. Aceste este cercul vicios care ne impiedica sa setam limite. Suntem prea impresionati de eventualele reactii ale celorlati, ne lasam manipulati oarecum de emotiile lor si nu facem altceva decat sa acumulam frustrari si sa ne anulam pe noi insine.  

 

Ca sa putem sa setam limite, e nevoie sa stim ca reperele noastre sunt solide si indiferent de reactiile celuilalt si de scenariul in care el decide sa ne respinga, noi nu suntem dispusi sa facem compromisul, sa acceptam ceea ce anuleaza valorile noastre. Asta nu insemna sa avem un comprtament inflexibil si absolutist in care ne impunem fara drept de apel ceea ce credem si apreciem, ci mai degraba sa avem capacitatea matura de a negocia si de a discuta cu ceilalalti astfel incat sa ne exprimam punctul de vedere, sa li-l intelegem deopotriva pe al lor si sa gasim o solutie care sa ne multumeasca pe ambii.

Pentru a ajunge insa la stadiul in care putem sa negociem si sa ajungem la o solutie comuna cu ceilalti, e nevoie sa stim care ne sunt reperele, sa ne cunoastem limitele si sa ne dam seama poate ca stadiul actual al limitelor noastre nu este unul benefic pentru noi, nu corespunde nevoilor noastre. Daca nu ne cunoastem indeajuns, atunci nu vom sti daca ceea ce se intampla este ceea ce ne dorim sau este aliniat cu prioritatile noastre. Este la fel cu a porni intr-o calatorie fara destinatie: nu vom sti pe ce drum sa apucam daca nu avem in minte obiectivul final, ci vom fi intr-o deriva totala, fara repere si fara sa stim daca suntem pe calea cea buna. Astfel, a accepta sa mergi la stanga sau la dreapta este acelasi lucru pe termen scurt, insa pe termen lung descoperim cu stupoare ca drumul ales de ceilalti nu ne-a dus intr-un loc tocmai placut pentru noi.

Traind intr-o cultura care nu pune pret pe dezvoltarea sinelui nostru, care mai degraba ne inoculeaza credinte si valori, ne face sa « ingurgitam » necritic retete predefinite, menite sa aduca succes la nivel colectiv, ne dam seama ca e foarte dificil sa cream si sa apastram o zona intima, personala. Mai ales ne este greu sa trecem peste ideea ca nu e nimic rau in asta si ca este dreptul nostru legitim de a ne proteja spatiul acesta personal, de a limita accesul la el si de a ne elibera de vinovatia resimtita atunci cand punem o bariera pentru cei intruzivi. Cu cat dezvoltarea noastra identitara este mai precara, cu atat vom avea mai umulte dificultati in a sti ceea ce vrem, ce prioritati avem, care ne sunt dorintele si nevoile. Implicit cu atat va fi mai greu sa punem limite si sa ne aparam Eul.