Peste tot unde cauti, e plin internetul de bloguri dedicate parentingului, de seminarii si workshopuri care ne invata cum sa fim parinti mai buni. Pare ca tot universul graviteaza in jurul copilului caruia vrem sa ii oferim cel mai sanatos mediu cu putinta, tot suportul, dragostea neconditionata. Vrem sa facem lucrurile perfect, sa nu cumva sa riscam sa treaca de fapt prin experientele pe care le-am traversat noi candva.

 E o presiune imensa asupra parintilor si mai ales asupra mamelor care incearca din rasputeri sa epuizeze cartile si blogurile de parenting, sa caute si sa se informeze. Dincolo de a face lucrurile ca la carte, de a fi convinsi ca urmam pasii prescrisi, uitam sa ne uitam la noi insine, sa vedem si sa exploram de unde vine aceasta nevoie de a fi parinti perfecti.

E atat de multa atentie concentrata pe parentalitate, ca de multe ori uitam ca noi mai suntem si altceva decat parinti – mai suntem si profesionisti in rolurile noastre de la job, mai suntem si barbati si femei, oameni care au propriile dorinte si nevoie, aspiratii care nu se termina odata cu aparitia copilului si mai ales vulnerabilitati pe care copilul nu decat ca nu le vindeca prin minune, ci mai degraba le potenteaza si le scoate la suprafata cu varf si indesat. Trecand de primul an al copilului, poate si cel mai provocator pentru ca ne determina sa inglobam inca un rol foarte solicitant, ne redimensioneaza viata, timpul si spatiul, ajungem apoi sa ne echilibram usor-usor. Totusi, nu de putine ori vad parinti care ajung sa raporteze totul la copil, inceteaza sa mai existe si fara sa vrea pun pe umerii lui o povara greu de gestionat – trezesc o loialitate inconstienta pentru un sacrificiu nenecesar si necerut de copil.

Inainte de a cauta cursuri de parenting care sa ne spuna ce pasi sa parcurgem ca sa avem un copil mai creativ, mai echilibrat, mai fericit, uitam sa aruncam un ochi la propriul echilibru. Uitam sa ne facem o analiza personala si nu facem decat sa supracompensam aceasta teama si uneori durere ca nu suntem perfecti, ca avem ranile noastre nevindecate, ca suntem uneori doar oameni cu propriile povesti – unele mai fericite, altele mai nefericite. Cum ar fi daca am accepta aceste rani, aceste povesti care ne-au construit si daca am accepta ca nu putem batand din palme sa oferim copilului acel mediu securizant, sa fim disponibili emotional asa cum scrie in acea carte de parenting pe care am citit-o invinovatindu-ne continuu?

E drept ca aparitia unui copil este  asimilata unui stres covarsitor care vine sa puna la indoiala disponibilitatea noastra emotionala, anduranta la oboseala, frustrare, care ne anuleaza si cele mai elementare nevoi. Modul in care stim sa facem fata acestor sentimente si emotii navalnice este direct legat de ceea ce avem inauntrul nostru.

Inainte de a decide sa avem un copil – aparent o decizie constienta, rationala, indelung analizata uneori, avem nevoie sa sondam adanc in forul nostru interior, sa ne razboim si imprientenim cu demonii nostri latenti, nestiuti, necunoscuti. Aceasta nevoie de copil este putin spre deloc analizata in mai toate culturile – ce rost are sa ne punem atatea intrebari, cand deja avem un model predefinit care ne cere doar sa il aplicam, cand stim ca un copil ne-ar permite sa facem tavaliul reparatoriu pentru propriile traume si rani emotionale ? Asa credem in prima faza si ne iluzionam ca e singura optiune spre a ne face impliniti, fericiti, fara insa a constientiza vreun pic responsabilitatea pe care ne-o asumam implicit.

Un copil si de altfel fiinta umana este total lipsita de libertate: el nu cere sa vina pe lume, nu alege, oricat de mult credem in liber arbitru, iata ca aceasta prima experienta invalideaza tocmai principiul liberului arbitru. Adultii proiecteaza asupra copilului toate fantasmele pe care mintea lor le poate concepe: se naste copilul imaginar, copilul ideal, cel care va avea rolul sa supracompenseze toate lipsurile si minusurile noastre, sa ne hraneasca Eurile narcisice. Vom putea sa il construim asa cum Pigmalion a construit-o pe Galateea, sa ii dam spirit si sa punem acolo tot ceea ce credem ca este mai de pret. Uitam insa ca vorbim de o fiinta total separata, cu propria-i individualitate, care are dreptul la a explora, la a-si gasi propria menire. Fara ca prin asta sa ne satisfaca noua motivatia si dorinta de copil, fara sa ne vindece pe noi intr-un mod simbolic.

E greu sa acceptam aceste libertati ale copilului, sa ne punem sub lupa dorinta de a avea unul si sa vedem de fapt ce se afla dincolo de dorinta. Sa luam fiecare argument si sa il disecam astfel incat sa decidem daca este unul egoist sau daca dimpotriva este in favoarea unei noi vieti pe care suntem capabili sa o primim si sa o hranim cu disponibilitate emotionala, cu deschidere, cu grija si cu suport. Daca insa nu am facut aceasta analiza intr-o etapa premergatoare, sa incepem acum, in aceasta etapa – chiar daca varsta copiilor nostri este de 5, 10, 15, 20 sau chiar 30 ori 40 de ani. Niciodata nu este tarziu sa intelegem ce rol le-am atribuit, sa ne deschidem spre ei, sa ii eliberam de orice loialitate parentala si sa el dam voie sa fie, pur si simplu.