Vine un moment cand in sinea noastra ne dam seama ca ranile sangerande ale trecutului atat de indepartat incep sa se cicatrizeze si ca le gasim chiar perfect integrate acolo pe « pielea » noastra interioara. Este si absurd sa credem ca singuri reusim sa ne vindecam de ceea ce am suferit candva, ca ne vom izbavi de dorul a ceea ce ne-a lipsit in relatiile noastre originare. Si atunci, incepem sa ne aducem aminte de cei care au stiut sa fie acolo, sa ne vindece sufletul prin simpla lor prezenta si prin simpla acceptare a ceea ce suntem noi.

E greu sa credem ca intram in relatii de toate tipurile, perfect integrati, fara sa avem vulnerabilitati si fara sa punem in functiune defense care ascund dureri profunde. Si doar cei care au stiut sa inteleaga aceste aparari, sa vada ca dincolo de furie este durere, ca dincolo de aroganta este nevoie de acceptare si de incredere, ca dincolo de control este teama de abandon si nevoia de iubire au putut intra in spatiul nostru interior. Doar cei care ne-au lasat sa fim noi insine, ne-au acordat macar cateva momente de libertate, au reusit sa vindece mastile care aparau durerile noastre si ne-au surprins vazandu-ne mai umani decat ne credem noi insine.

Ne dam seama ca oamenii care suntem azi, cu bune si cu rele, sunt doar rezultatul relatiilor cu barbatii si femeile din viata noastra. Si adeseori avem nevoie sa trecem prin experiente care ne promit ca ne vor compensa ceea ce ne-a lipsit – credem ca vom avea parte de baza de siguranta, de previzibil, de un reper. Celelalt are exact ceea ce noua ne-a lipsit si credem ca ne va vindeca. Asa incepem sa ne completam si cautam adesea mai degraba sa acoperim lipsurile noastre, decat sa cautam sa devenim in relatie cu el o femeie sau un barbat in adevaratul sens al cuvantului.

Dezvoltam o loialitate bizara, care nu ne da voie sa fim noi insine, dar ne responsabilizeaza pana la vinovatie. Il urcam pe un piedestal de unde nu mai reusim sa il dam jos nici dupa ani si ani – el este cel care ne-a fost aparent un salvator, cel care ne-a definit ca identitiate si ne-a ajutat sa ne reabilitam parti din noi insine pierdute si ranite. Este mai mult decat un atasament – este adesea o loialitate invizibila, care ne spune cine sa fim si ce sa facem, ca si cand celalalt ne-a fost intrucatva un fel de parinte. Atunci, cum sa ne dezvoltam ca femei si ca barbati, daca noi inca il ma tinem pe piedestal sus, il suprainvestim si ne uitam la el ca la o autoritate?

A fost cel care ne-a hranit Eul ideal, ne-a ajutat sa evoluam si sa ne autodepasim si credem ca de fapt lui ii datoram asta. Uitam ca a fost acolo doar sa activeze resurse pe care le aveam deja, a fost doar o prezenta martora care a vehgheat ca noi sa ramanem pe drumul nostru. Si chiar daca a facut toate aceste lucururi, avem nevoie sa renuntam la aceasta loialitate  care ne tine neseparati si care ne face sa ne simtitm vinovati ca vrem sa devenim noi insine. Avem nevoie sa ii dam voie sa fie liber si sa ne eliberam si noi in acelasi timp.

Ar fi atat de simplu daca noi am juca niste roluri clare in relatiile noastre. Dar dincolo de explicit, noi si ceilalti deoportiva, jucam in relatiile cu ceilalti si in viata lor o multitudine de roluri – de multe ori foarte diferite de cele explicite si formale. Suntem adesea parinti, prieteni, mentori, profesori, chiar daca ni se pare ca aceste roluri sunt straine de noi. Intram in ele, le punem in scena aproape spontan si contribuim astfel semnificativ la cursul vietii lor si ei totodata activeaza in noi laturi despre care nu stiam. 

Devenim si noi odata cu ei, ne definim identitatea. Aflam despre noi ca suntem in multe feluri si totodata asistam la cum celalalt se dezvolta. Inevitabil, tot acest joc al devenirii ne leaga, consolideaza o loialitate de neinchipiut. Totusi, ce facem atunci cand aceasta loialitate ne impiedica aripile sa zboare? Desi plecam spre alte zari, suntem prinsi tot acolo in scenariul in care am inceput acum cativa ani transformarea. Am uitat sau ne facem ca nu vedem ca fiecare a luat-o pe un drum diferit, ca suntem in cautari de sine amandoi si ca drumul nostru comun a fost pana intr-un punct. Ce se afla dincolo de acest punct? Se afla o existenta plina de miracole si de noi interactiuni care urmeaza sa ne dezvaluie despre noi insine noi lucruri pe care altfel nu le-am fi aflat niciodata. Noi incercari si experiente care ne construiesc ca identitate si care ne provoaca sa evoluam continuu.

M-as aventura sa spun ca este de fapt drumul devenirii noastre ca femei sau ca barbati. Nu putem sa ramanem doar in roluri de parinte sau de copil,  avem nevoie sa evoluam sa devenim adulti si sa ne dezvolam feminitatea si masculinitatea – sa cautam sa fim autonomi: atunci cand renuntam la responsabilitatea pentru celalalt si cand renuntam sa mai salvam pe cineva pentru ca ambii suntem adulti – barbati si femei.

Se intampla ca noi sa fim salvatori pentru altii, sa fim pansamentul ranilor lor si cu siguranta se intampla ca altii sa fie pentru noi « analgezicul » durerilor noastre, sa fim o vreme in aceasta dinamica. Atunci cand ne dam seama ca prezenta lor a fost cea care a reusit sa « contina » starile noastre, sa accepte emotiile noastre navalnice fara insa a le judeca, dar totusi sa ne ajute sa nu cadem prada lor, ne dam seama ca unii oamenii sunt adevarati vraci in vietile noastre. Atunci cand constientizam asta, ne dam seama cat de mult simtim multumire pentru faptul ca i-am cunoscut, ca i-am primit si lasat in viata noastra chiar si pentru o vreme. Totusi, ne dam seama ca inca mai avem de lucrat la a deveni intregi, la a ne recupera partile pierdute, reprimate, clivate si acceptam ca uneori am avut nevoie doar sa ne intersectam cu ei pentru cateva momente sau cativa ani, fara ca asta sa dicteze gradul importantei lor in viata noastra. Ceea ce e important in final, este daca ei au lasat vreo urma in mintea si sufletul nostru, daca ne-au transformat in vreun fel si daca noi i-am transformat cumva – daca i-am ajutat si ne-am ajutat in drumul Devenirii noastre reciproce.