Mintea noastra are nevoie sa inchida scenariile din care facem parte, cu alte cuvinte vrea sa vada finalul sau deznodamantul povestilor noastre, al relatiilor noastre. Atunci cand o astfel de poveste ramane neincheiata, psihicul nostru o reitereaza sub alte forme pentru ca undeva in adancul mintii noastre, avem nevoie sa incheiem  experienta. Oare de ce se intampla sa ajungem mereu in povesti similare sau povesti in oglinda? Ce se intampla oare, de mereu uitam si intram in dinamici similare? Oare ne pierdem ratiunea? Nu despre ratiune e vorba, ci despre o ratiune a inconstientului, care ne facem sa reluam ciclul experientelor pana cand reusim sa il inchidem si sa dam o semnificatie. Repetitiile din viata noastra nu sunt decat forme prin care incercam sa invatam, sa intelegem si sa extragem semnificatie si totodata oportunitati de a repara, de a ne comporta diferit, de a evolua psihologic. Astfel, vom repeta diverse contexte si situatii, tocmai pentru a gasi noi solutii, mai adaptative si evolutive – practic asta este provocarea pe care o avem. Compulsia la repetitie este mecanismul prin care mintea noastra incearca sa caute sens, sa « traiasca » pana la final o experienta sau un context si astfel tot readucem in prezent momente si contexte similare cu cele traite in trecut.

Uneori in loc sa stam si sa ruminam pe baza a ceea ce s-a intamplat in trecut, in loc sa intram in jocul proeictiilor si interpretarilor, este mult mai benefic sa inchidem ciclul, sa vedem daca si celelalt are aceeasi imagine ca si noi. De multe ori ne-am imaginat ca celalalt a crezut ceva, a simtit ceva, si-a dorit ceva si de foarte multe ori asta ne-a tinut blocati inca in trecut. Atunci cand reusim sa comunicam deschis, franc, sincer, fara resentimente si fara acuze, peste ani si ani uneori, in mintea naostra se face lumina. Dar mai ales in sufletul nostru se face lumina. Resentimentele se evapora, il vedem pe celalalt mult mai uman si ne uitam ambii la evenimentele care au avut loc ca la un film pe care il vedem mult mai detasati, mult mai neutri si obiectivi in acelasi timp.  

Nu de multe ori avem sansa sa ne clarificam relatiile cu ceilati, sa ne impacam cu ei si cu trecutul, sa ne percepem si partile vulnerabile, dincolo de mastile si defensele pe care le-am purtat uneori. Doar asa insa ajungem sa ne acceptam cum suntem si sa ne  iertam reciproc. Oamenii nu au din pacate deschiderea sa inteleaga, sa se detaseze de resentimente, prejudecati, sa inteleaga ca impacandu-se cu trecutul, deslusind cum au contribuit ei prin comportamentul si alegerile lor la cursul evenimentelor, ei se elibereaza de o vina imaginara de cele mai multe ori, de sentimente de ura si  ostilitate. Ajung sa isi gaseasca echilibrul interior, sa vada sensul celor intamplate si ajung sa il pretuiasca pe celalalt, sa ii multumeasca pentru ca a fost in viata lor.

Ce ne face sa nu fim disponibili pentru ceilalti care au plecat candva din viata nostra? Cum ar fi sa ii ajutam sa inchida cercul si simultan sa inchidem cercul si pentru noi? De multe ori preferam sa facem asta ca sa mentinem inca starea de ostilitate si ura pentru ca inca ii vrem aproape, ii vrem in viata noastra, chiar si numai la un nivel simbolic. Desi in  aparenta ne-am separat de mult timp si suntem departe fizic unii de altii, le simtim prezenta in gandurile noastre, avem pentru ei furie si ostilitate  si un atasament disfunctional, care desi prea putin reperabil si constient, ne face sa nu ne separam de imaginea lor.  

Daca avem disponibilitatea sa il ascultam pe celalalt legat de ceea ce a simtit si trait, poate ca ne luminam si noi mai mult despre tot ceea ce s-a intamplat, ne punem ordine in ganduri si reusim sa acceptam si sa dam sens. Reusim cu adevarat sa ne indreptam spre noi inceputuri, altfel suntem doar in iluzia ca am renuntat la trecut, la atasamente imaginare de foarte multe ori. Reperele noastre nu mai sunt in trecut, se muta in prezent si in ceea ce traim acum, in contextul actual, in relatiile actuale.

De ce nu mai conteaza ceea ce am retinut noi din experientele trecute si de ce nu mai are rost sa tot aducem in prezent acest ganduri si emotii? Pentru ca si noi si ceilalti nu mai suntem aceeasi, ne-am schimbat de o mie de ori si atunci are oare sens sa traim cu « fantomele trecutului » plasmuite adesea doar de mintea noastra? Atunci tot ceea ce are sens este sa iesim din iluzia in care ne tine mintea, sa ne uitam la ceilalti din trecut asa cum sunt acum, sa facem « doliul » a ceea ce a fost si sa ne separam sanatos de ei. Sa ne dam si sa le dam sansa la o viata libera, in care putem spera, putem sa ne facem planuri, putem iubi din nou si mai ales putem sa ne bucuram de viata.