Dincolo de pierdere. Un nou inceput pe care putem doar noi sa ni-l daruim

Photo by Pixabay on Pexels.com

Ce ramane dupa ce pleaca oamenii din viata noastra? Pierderile sunt inevitabile si separarile incep inca de cand suntem bebelusi – am putea spune ca se intampla inca de la nastere. Iesim din simbioza cu mama si patrundem in lumea exterioara care ne asteapata cu atatea provocari. Apoi, incet-incet ne separam de parintii nostri, pornim in explorare, in cautare, in cunoastere, in mare aventura care inseamna viata.

Avem impresia de multe ori ca posedam lucruri, statute, roluri, ca ii posedam pe ceilalti. Uitam ca sunt temporari in viata noastra, ca uneori e vorba doar de intalniri si intersectari vremelnice in calatoria noastra. Atunci cand ii pierdem, cand nu mai avem acces la ei, cand nu mai sunt in lumea aceasta, fie ca relatia noastra cu ei a fost una benefica si pozitiva, fie ca a fost o relatie dificila, uneori traumatogena, ne este greu sa renuntam la ei. Ii simtim prezenti si nu ne gasim linistea si cu atat mai mult ne este greu sa ne eliberam, sa fim in continuare deschisi la bucuriile vietii, sa fim curiosi si increzatori ca mai avem multe de descoperit. Cu atat mai greu este sa ne separam psihologic si sa facem « doliul » celor care sunt departe de noi, daca relatia noastra a fost una conflictuala, dificila, daca am suferit. Dincolo de faptul ca nu au fost nicicand disponibili pentru reconciliere, pentru comunicare, acum chiar ni se pare ca nu mai avem nicio cale de a ajunge la ei. Intr-adevar, este cea mai mare provocare in ceea ce priveste elaborarea doliului si avem nevoie sa parcurgem un travaliu complex, anevoios, pe care de multe ori nu reusim sa il facem singuri si avem nevoie de cineva care sa medieze si sa faciliteze acest proces terapeutic.

Atunci cand ceilati nu mai sunt printre noi, ceea ce ramane este ceea ce am construit mental noi despre ei: ganduri, emotii, convingeri si credinte si practic in tot acest travaliu de doliu avem nevoie sa ne « disecam » gandurile si emotiile, sa le restructuram si sa le dam un nou sens.  Este prin excelenta un proces de restructurare si resemnificare mentala, pe care adesea il putem face doar intr-un cadru terapeutic. In acelasi timp, este nefiresc sa ne imaginam ca se va intampla de azi pe maine, caci va fi nevoie sa parcurgem etapele clasice ale doliului. Daca suntem inca in negare si furie, cu siguranta nu vom ajunge instantaneu in faza de acceptare si de impacare.

Este important sa incepem prin a intelegem ca indiferent daca oamenii de care ne-am separat fizic si care mai sunt sau nu in lumea aceasta, in ambele cazuri vorbim despre ceea ce am consturit noi in plan mental. Chiar daca avem de incheiat o situatie cu cineva care inca este aproape de noi, va fi nevoie sa incepem cu ceea ce gandim despre el, cu ceea ce simtim in legatura cu el. Prezenta sa si disponibilitatea pentru a comunica si clarifica unele dintre dubiile si gandurile noastre pot ajuta, fiind acel suport concret care ajuta mintea sa se restructureze. Insa in final, e vorba tot despre experienta noastra subiectiva, mental. Cumva, aceasta ne da un sentiment de eliberare, caci aflam ca noi suntem cei care avem libertatea si capacitatea de a ne schimba experientele subiective, mentale, de a lucra asupra gandurilor noastre si de a ne schimba astfel emotiile.

De multe ori auzim indemnul « Treci peste ! » ca si cand, ceea ce ne doare, ne afecteaza devine inofensiv atunci cand ne detasam aparent, cand trecem peste si ignoram. Si este perfect explicabil, pentru ca societatea rejecteaza ceea ce este vulnerabil, ceea ce este dureros. Nu avem un timp, un spatiu dedicate si ni se pare inutil sa ne vaicarim, sa plangem, sa « jelim » intr-un cuvant. Nu are sens pentru ca in goana asta spre nicaieri nu avem timp, e nevoie sa fim puternici, sa cautam ceea ce e acceptat si valorizat social.

Avem nevoie insa sa trecem prin ceea ce insemna pierdere, sa nu sarim sau omitem etape din procesul de doliu si separare. Ii invatam pe copiii nostri cum sa castige, cum sa acumuleze, fara insa a-i invata sa piarda pentru ca uitam ca viata este si un lung sir de pierderi, de treceri dintr-o etapa in alta. Atunci cand invatam pierderea, cand invatam mai ales sa traim cu ea, rezilienta noastra creste si putem face fata mai bine eventualelor evenimente traumatice pe care viata ni le aduce in cale. Cand intelegem ca nimeni si nimic nu ne apartine in sensul propriu al cuvantului, avem si capabilitatea de le da drumul, de a ne separa de ei, de a traversa pierderea mai usor, mai impacati.

Atunci cand invatam sa acceptam pierderea, devenim disponibili pentru a o lua de la capat, pentru a gasi noi bucurii si sens in ceea ce viata ne aduce. Paradoxal este destul de dificil sa ii pierdem chiar si pe cei care au fost toxici pentru noi. Dintr-o data, lumea noastra familiara se evapora si suntem nevoiti sa traim intr-un alt context, sa dezvoltam noi forme de comportament, poate un nou stil de viata. Tocmai de aceea, aceasta rezistenta la schimbare este cea care ne tine inca atasati de ei. Si este cu atat mai greu sa ne separam atata timp cat ei au devenit total inaccesibili, sau cat inca nu constientizam beneficiile secundare pe care relatia cu ei ni le-a adus. Cu siguranta ceva ne face sa ii mai tinem prezenti in viata naostra, chiar si la nivel simbolic si nu este usor sa ii inlocuim, pentru ca asta inseamna sa construim ceva nou, sa ne permitem un nou inceput.     

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s