Despre cei care pleaca…

Photo by cottonbro on Pexels.com

Parca e mai simplu sa fii cel abandonat, cel care a continuat sa ramana acolo pentru inca o vreme. Sunt o multime de benficii secundare, de avantaje colaterale care iti hranesc simultan stima de sine si rolul de victima cu tot ce vine el la pachet. Cel abandonat este mereu cel care a suferit, care este responsabil si stabil, adesea compatimit la nivel social si ridicat la rang de martir. O capacana care ii intetine martirajul, dar in acelasi timp care il predispune la a sta in rolul asta de sacrificant, riscand sa isi rateze uneori si propria viata.

Dar ce se spune despre cei care pleaca ? Sunt ei niste infami, niste iresponsabili si niste impulsivi ? Oare de ce este atat de indezirabil sa fii cel care pleaca intr-o zi? Adesea cei care pleaca sunt cei care « si-au luat lumea in cap », au lasat totul in urma, fara sa aiba sentimente si fara responsabilitate, in timp ce a ramane intr-un loc este vazut foarte adesea ca un semn de statornicie, de responsabilitate. Ceea ce adesea nu se vede la cei care raman este cealalta fata a monedei: raman adesea pentru ca este mai confortabil, mai previzibil, mai simplu si mai putin provocator. Uneori, a sta intr-un loc sau relatie (chiar daca nu ne place) este motivat de o dependenta, nu tot timpul foarte reperabila la prima vedere.

Pe cei care decid sa plece, societatea ni-i zugraveste in culori degradante, pentru ca societatii nu-i pasa de fericirea personala, de cat de bine sau rau ne putem face intr-un loc sau le putem face altora – societatii ii pasa de masinaria care trebuie sa mearga inainte fara oprire si orice deviatie de la norma dstabilizeaza pe moment sistemul ca intreg. Cei care pleaca sunt unii dintre cei care cred naiv ca luandu-o de la capat o sa fie mai bine, o sa fie mai facil, uitand ca lumea ramane aceeasi, ca gravitatia actioneaza peste tot la fel pe Pamant si mai devreme sau mai tarziu doar schimbarea contextului nu garanteaza fericirea si succesul.

Dar in acelasi timp, sunt si unii care inteleg ca a ramane blocat intr-un context care nu mai este in acord cu valorile si nevoile tale, care este stagnant pentru toti cei implicati si care nu duce nicaieri, au capacitatea de anticipa cursul lucrurilor si gasesc resursele sa isi asume un nou drum, cu responsabilitate si cu respect pentru orice poveste incheiata – fie ca este in plan profesional sau personal. Sunt cei care plecand nu uita ca in spate sunt oameni care le duc dorul, care trebuie sa invete sa traiasca cu golul acesta interior, insa inteleg ca ramanand acolo le-ar fi facut un rau si mai mare. Ei au acel moment de iluminare cand isi dau seama ca fiecare are misiunea lui, lectia pe care trebuie sa o invete, si decid sa nu se erijeze in salvatorii altora. Decid sa le lase sansa de a invata mai mult, de a se dezvolta spiritual, chiar daca asta inseamna sa faca pace cu o pierdere, sa treaca printr-un travaliu dureros.   

Si totodata, cei care pleaca sunt cei care imbratiseaza viata cu tot ce are ea, se bucura de drumul si de calatoria in care se regasesc aici pe Pamant, isi asuma aceasta minunata misiune a devenirii, explorarii si cautarii de sine. Status quo-ul ii limiteaza si isi dau seama ca scopul vietii este cunoasca, sa caute noi orizonturi, mult mai interesante decat orice forma previzibila, decat orice conventie care le prescrie roluri si ii conforteaza pana la rutina si depresie. Adesea toata aceast aventura vine si cu o vina asociata, pentru ca de multe ori sacrificiul personal este valorizat si dezirabil la nivel social, din pacate.

De prea multe ori cerem de la ceilalti si de la noi sa ne sacrificam, crezand ca asta este cheia fericirii personale. Insa ceea ce nu luam in seama este ca sacrificiu are in subsidiar ceva distructiv si autodistructiv: pe de o parte le luam sansa celorlalti de a se dezvolta, de a creste personal, pozitionandu-i implicit in postura victimei. Pe de alta parte, sacrificiul are o mare componeneta autodistructiva, toxica, prin aceea ca renuntam la noi insine crezand ca le vom face bine celorlati si sperand sa avem prin asta diferite beneficii secundare. Nu facem decat sa ii impovaram cu greutatea sacrificiului nostru, sa le generam culpabilitate, iar noua, desi in aparenta ne revine rolul de « erou » si de « martir » ne raman in continuare golurile pe care incercam sa le umplem. Caci sacrificul are in spate alte goluri pe care nu reusim sa le acoperim: o stima de sine scazuta, o incredere scazuta in fortele noastre si ale celorlati, temeri si anxietati pe care mai devreme sau mai tarziu va fi nevoie sa le infruntam.

Asadar, cei care pleaca refuza sa se incununeze de laurii sacrifiului de sine, aleg sa fie liberi si le dau si celolalti libertatea totodata. Iata de ce, daca te afli intr-o situatie blocanta, ai nevoie mai intai sa intelegi toate aceste lucruri pentru ca mai apoi sa ai puterea de a pleca. Caci cei care pleaca sunt cel mai adesea puternici! 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s