Exista la multi dintre noi o foame avida de a afla despre secretele intimitatii, despre ce anume ne face sa initiem, dezvoltam si mentinem relatii de iubire sanatoase, care ne ajuta sa evoluam. Vedem din ce in ce mai mult ca aceasta nevoie creste pe fondul unei alienari din ce in ce mai mari, generata cumva si de asteptarile noastre nerealiste in ceea ce priveste relatiile. Dintr-o data traim in era in care nu mai vrem relatii de dragul relatiilor si totusi tanjim dupa afectiune, dupa conexiune emotioanala – pentru ca este o nevoie fireasca si care ne asigura de foarte multe ori echilibrul pe termen lung. 

Totusi, a devenit atat de greu sa dezvoltam relatii care sa ne multumeasca. Venind cumva dupa generatii care s-au sacrificat, respectand normele, traind dupa conventii si mai putin dupa propriul ceas interior, neascultandu-si nevoile si dorintele, ne dorim cumva sa recuperam si sa nu repetam greselile antecesorilor nostri. Vrem sa « razbunam » intrucatva soarta mamelor noastre care au trait in casatorii de forma, care au acceptat si indurat  « de dragul familiei » sau « de dragul copiilor ». Toate aceste tablouri care ne suna a forme fara fond nu ne mai atrag.  Vrem sa ne construim propriul tablou chiar daca asta cere de foarte multe ori incercari si erori, dezamagire si a o lua de la capat intr-un mod perpetuu. Totusi, ce anume au gresit ei – antecesorii si ce anume gresim noi, de nu ne iese asa cum ne-am dori? Ne imaginam cumva ca avem un stil de viata independent, ca nu suntem ca ei, ci dimpotriva suntem opusii lor – ne cautam fericirea la care ei au renuntat demult. De fapt suntem tot ei, in oglinda, contraidentificandu-ne cu ei si repetand scenariul pe care ei l-au trait, insa pe dos. 

Avem o falsa impresie de libertate, cand de fapt undeva reperele sunt mostenirea pe care am primit-o si de care vrem sa ne detasam si separam. Totusi, manifestam o loialitate intergenrationala si chiar transgenerationala care implict ne spune ca avem « datoria » sa ne cautam fericirea, sa reparam scenariul  nefericit al generatiilor trecute, al parintilor sau al bunicilor nostri. Totusi ne raportam la ei in mod implicit si nu mai putem vorbi de o independenta, caci ii avem acolo in ecuatie si poate mai bine ar fi sa ii acceptam, sa fim constienti ca ei sunt acolo si ca nu ne putem dezbara de aceasta mostenire oricat de grea si de apasatoare am resimti-o.

Mai degraba avem nevoie sa renuntam la aliantele nesanatoase pe care le-am format inconstient cu  parintii nostri, caci printr-o loialitate implicita, le-am « promis » cumva ca ne vom cauta fericirea, ca vom face tot posibilul sa « reaparam » simbolic ceea ce ei au stricat intrucatva. Prin faptul ca ne cautam cu indarjire fericire deplina, perechea si cuplul ideal, savarsim un act reparatoriu, incercam sa ii salvam, si ramanem cumva prizonieri unei datorii care ne indeparteaza de conexiunea reala si chair de nevoile noastre reale. Poate ca noi in sine nu avem nevoie sa reparam nimic, sa cautam cu tot dinadinsul ceva anume. Ci mai degraba, am putea sa incepe sa ne cunoastem, sa vedem cine suntem si ce ne dorim cu adevarat.

Cand spun a ne cunoaste, nu inseamna ca trebuie sa facem abstractie de istoria noastra de viata, ci s-o acceptam, intelegem si sa vedem cum putem sa o integram si sa construim de pe acele premise. Pentru asta, trebuie mai ales sa ne percem parintii ca fiind profund umani, adica avand vunerabilitati, fiind imperfecti, sa ii dam jos de pe piedestalul unde i-am urcat candva, asteptand ca ei sa fie infailibili. A-i vedea cumva la fel ca pe noi, ne ajuta sa ii privim din postura adultului, sa ne raportam intrucatva de la egal la egal, sa intelegem ce anume din noi le apartine: ganduri, valori, opinii, credinte. Suntem astfel intr-o postura mult mai adecvata sa analizam critic (in sensul bun al cuvantului) toate aceste credinte si opinii pe care le-am introiectat. Ne dam seama ca unele ne reprezinta, sunt in acord cu sinele nostru si in acelasi timp constientizam ca  putem sa ne separam de altele.

Daca aruncam o privire asupra tentindelor actuale, vedme ca mai degraba suntem in  punctul in care credem ca nu merita sa investim eforturi intr-o relatie (prea adesea, sau prea multi dintre noi am fost martori ai unor relatii defectuoase, care nu au compensat nici pe departe eforturile si sacrificiile). Mai degraba suntem cuprinsi de sindromul « Peter Pan » care ne promite fluturi in stomac, emotii intense, plutire in eter si lipsa responsabilitatilor si a frustrarilor. Ne plac inceputurile care vin la pachet cu multa energie si dopamina, cu placere de moment, cu aparenta ca totul este simplu, ca se intampla de la sine. Pana cand totul se evapora si suntem apoi in cautarea a ceva nou, dar totusi similar cu starea de indragostire de-a dreptul adictiva. Iata mecanismul care ne face sa fim intr-o cautare perpetua a ceva iluzoriu, a ceva ce nu exista.

Speram in adancul sufletului ca exista cineva care o sa ne repare ranile, care o sa ne raspunda  neconditionat nevoilor noastre. Fie ca unii cautam fuziunea originara, avand nostalgia uniunii perfecte, fie ca altii adoptam o atitudine detasata, distanta, ascunzand si punand pavaza in fata nevoii profunde de intimitate, suntem cu totii intr-o mare iluzie. Suntem prizonieri ai credintei infantile ca cineva ne va salva si vom reusi sa avem acea fericire mult promisa, diferita de viata parintilor nostri care poate nu au avut capacitatea de a o construi. Tecand dincolo de diferentele generationale, de diferentele sociale si istorice uneori, ramnem la fel de umani ca si ei, avand totusi sansa sa privim realist, sa invatam lectiile si sa gasim forme mai mature de a construi relatii fericite, asumandu-ne ca nu vor veni de la sine, ci vor veni prin acceptare, prin efort si dincolo de placeri momentane.