Relatiile au un inceput si un final – oricat am crede in povestile nemuritoare si in mitul sufletelor pereche si al iubirii vesnice. Se intampla ca la un moment dat ceea ce parea  a fi o cale de a ne implini, sa se dovedeasca doar un drum care se inchide. Nu ne plac finalurile pentru ca ele ne lasa fara planuri, fara imaginea ca avem un drum predefinit si o siguranta aparenta. Ne pun in situatia de a gasi o cale noua, de a ne afla din nou in nedefinit, in necunoscut.  Auzeam din intamplate un psiholog care vorbea intr-un film pe social media despre evolutia unei relatii disfucntionale: ori o imbunatatesti, incerci si reusesti sa repari ori alegi ruptura. Clar si raspicat. Fara menajamente si fara iluzii frumos impachetate. 

Acesta este cel mai sanatos scenariu: daca nu reusesti sa o transformi intr-una functionala (si adesea este foarte greu atat timp cat ai ajuns la celelalt capat al extremei), atunci ruptura este cea mai buna solutie.  Desi convinsi pe undeva de asta, cati avem si puterea sa spunem « stop ! » ? Sa acceptam ca dincolo de realitatea imediata nu ne astspta un drum plin de flori, ci dimpotriva ne afundam intr-o mlastina din care ne va fi din ce in ce mai greu sa iesim. Atunci cand o relatie ajunge intr-o fundatura, cand tragem de ea cu dintii, negand cu indarjire realitatea atat de evidenta a incompatibilitatii dintre noi doi, a directiilor diferite pe care sufletele noastre au apucat-o inca de demult, atunci suntem fara indoiala intr-o lupta cu morile de vant, dar mai ales cu noi insine.

Ne hranim din nonsens, fara sa ne dam seama ca zilnic ne intoxicam cu propriile iluzii si minciuni, ca ne gasim confort si beneficii secundare intr-o realitate in care nu ne mai regasim si ca nici macar nu ne imaginam cum ar fi altfel sau ca in catva timp de aici incolo va fi mai rau. Mai bine nu are cum sa fie. Si daca am privi putin din viitor la noi cei de acum, ne-am da seama ca gresim profund – fata de noi insine si fata de celalalt. Ne tinem captivi pe noi si pe el intr-o realitate absurda si  limitativa, doar de dragul unor imagini si a unor modele de care suntem atasati maladiv. 

Oare cine nu ne da voie sa ne rupem de aceste modele complet disfunctionale? Traim incongruenta perpetua – simtim si gandim una, insa ne comportam total diferit, ne simtim neinchegati si dezintegrati pe dinauntru, fara coerenta si consistenta si am avea nevoie doar de un mic impuls pentru a a face pasul catre mai multa armonie cu sine. La ce bun sa ramanem acolo unde vedem ca suntem in contratimp cu celalalt, unde vedem ca am inceput sa apreciem alte lucruri, sa nu ne mai armonizam ritmurile oricat ne-am forta sa o facem? De altfel, ritmurile noastre interioare nu dau doi bani pe realitatile materiale care ne leaga aparent, pe indarjirea cu care vrem sa ducem pana la capat legaturi bolnavicioase si limitative. Daca ne-a da mai multa libertate noua si celorlalti pentru a alege si pentru a simti, pentru a accepta diferentele – de ritm, opinii, valori, am avea mai multa putere de a alege ceea ce este in consonanta cu noi si cu sinele nostru.

Daca totusi, gasim intr-o zi puterea sa intelegem ca o ruptura nu are nimic rau in sine, ci ca este poate mersul firesc al lucrurilor intr-o dinamica ce nu mai functioneaza nici cu cea mai mare bunavointa si cel mai intens efort, atunci cu siguranta am facut pasi  spre crestere emotionala si spirituala. Traim cu iluzia si nostalgia relatiilor simbiotice, eterne – fara a intelege ca relatiile reale (familiale, parentale, intime), sunt relatii care incep si care se incheie la un moment dat. Faptul ca preferam negarea, ca ajungem sa normalizam conflictul permanent sau distantarea emotionala, nu este decat un semn de lipsa a contactului cu realitatea, al unui dezechilibru emotional. Ne disociem uneori intr-asa masura incat nu mai vedem decalajele, nu mai constientizam traiectoria viitoare. Pentru ca orice ruptura este dureroasa si aaduce in prim-plan temeri si chiar traume trecute, rani nevindecate, nevoi infantile.    

De cate ori nu vedeti oameni care se plang de relatiile lor, care joaca rolul « victimei », insa care nu fac nimic pentru a iesi din cercul vicios in care se afla. Doar pentru ca beneficiile secundare imediate ii tin captivi si le intretin rolul de victima. E clar ca acestia au nevoie nu de empatie si compatimire ci mai degraba de o sentina transanta: ori repari si schimbi ceva in relatia ta, ori alegi ruptura. Nu exista cale de mijloc, nu exista compromis si nici iluzii sau jumatati de masura.  Aceste relatii inalt disfunctionale ajung in punctul in care principiul « totul sau nimic » se impune si adesea calea cea mai sanatoasa pentru ambii parteneri este separarea.