Exista credinta la nivel social ca parintii trebuie sa se sacrifice pentru copii, sa renunte la ei insisi si sa joace adesea rolul de victima. Stim oare insa, ce mostenire le lasam copiilor nostri prin jucarea rolului de sacrificant? Credem ca a sta adanciti in traumele pe care viata ni le-a ocazionat este cumva o datorie morala, o forma de loialitate pe care o manifestam fata de antecesorii si de inaintasii nostri. Cumva decidem inconstient sa ispasim pacatele invizibile, dar nu facem decat sa transmitem copiilor nostri mesaje deghizate de tipul: « nu fi fericit ! », « viata este un sacrificiu ! », « sunt o victima ». Copiii nostri sunt cu noi intr-o simbioza atat de puternica, incat le vine greu adesea sa se disocieze de starile noastre emotionale – este ca si cum ne-ar trada, s-ar dezice de loialitatea implicita pe care o resimt prin prisma atasamentului fata de noi, parintii. Si atunci, ei resimt obligatia de a participa la drama noastra, de a ne sustine emotional si de a se « traumatiza » simbolic de ceea ce noi am trait.

Iata de ce, ca sa ii scutim de a duce mai departe traumele intergenerationale, mai intai e nevoie sa ne uitam inauntrul nostru, sa ne « disecam » sufletul si sa vedem acele zone sanogene, care ne vindeca, care ne regenereaza. Acolo avem nevoie sa investim energie si sa incercam sa intelegem si sa dam sens ca sa ne vindecam pe noi insine, astfel incat ei sa aiba o viata implinita si fericita. Pare cel putin bizar si egoist la prima vedere, insa este cat se poate de firesc si de sanatos sa putem sa le aratam un model de viata asumata si integrata.     

Sacrificandu-ne si ramanand blocati in traumele trecutului ne face implicit inaccesibili emotional pentru copiii nostri, care la randul lor resimt ambivalenta fata de noi: pe de o parte compasiune si iubire si pe alta frustrare si ura pentru ca nu ii putem hrani emotional. Poate tocmai de aceea, misiunea noastra este aceea de a ne elibera de false culpabilitati, de tristeti fara sens, de a face pasi progresivi inspre acceptare si de a invata sa ne bucuram de viata si sa le dam totodata si lor aceasta liberate si drept.

Nu de putine ori, parentalitatea se adevereste a fi prea dificil de gestionat, prea solicitanta si adesea depasindu-ne rezervele de energie psihica si mai ales rezervele emotionale. Ne trezim ca ne lipseste disponibilitatea de a acorda atentie atat cat ar fi nevoie copiilor nostri, pentru ca energia noastra este orientata inspre traumele trecutului, pentru ca inca mai avem nevoie sa crestem « copilul nostru interior ». Ne imaginam ca vom compensa nevoile lui prin cresterea propriului copil, insa ne regasim adesea in postura in care aceasta asteptare se dovedeste a fi iluzorie.

Avem nevoie mai intai si intai, sa ne elaboram experientele trecute, sa ne integram propriii parinti, sa ii acceptam si sa ii iertam si sa incetam a mai spera la experiente raparatorii din partea lor. Atunci cand ajungem sa ii acceptam, sa ii intelegem si sa dam sens relatiei pe care am construita-o cu ei, abia atunci incepem sa devenim disponibili pentru a fi noi insine parinti echilibrati, deschisi, prezenti emotional mai ales. Pentru ca in cazul contrar, ori supracompensam incercand adesea sa fim parinti perfectionisti, hiperprotectori, ori suntem complet absenti emotional, negasind energia necesara sa rapundem autentic nevoilor copiilor nostri. In ambele cazuri – desi imagini in oglinda – nu suntem altceva decat indisponibili emotional pentru realitatea prezenta, cu alte cuvinte nu ii vedem realmente pe copiii nostri, nu le auzim dorintele si nevoile, nu le simtim emotiile.

Cu siguranta ne dorim pentru ei sa isi permita sa fie fericiti, sa is idea voie sa se bucure in mod real de ceea ce viata le ofera, indiferent de mostenirea trecutului si de premisele de la care au pornit. Totusi, nu suntem capabili sa intelegem si sa constientizam ca acelasi lucru si-l doreau si parintii nostri pentru noi, chiar daca nu in mod explicit si chiar daca modelul pe care l-am introiectat este unul diferit. Atunci, fara a astepta sa se intample de la sine cu copiii nostri, ar fi bine sa iesim din cercul vicios, sa permitem vitalitatii sa iasa la suprafata, astfel incat ei sa aiba un model sanatos despre cum se traieste, dincolo de dramele si imprevizibilul vietii.

Ideea ca viata este dificila doar pentru noi, este profund gresita si prin excelenta o credinta irationala care ne pune in rolul de victima. Schimbarile, imprevizibilul, neasteptatul, dramele uneori, sunt inerente in viata tuturor si odata ce intelegem asta, ne dam seama ca depinde doar de noi sa gasim bucuria si vitalitatea, sa gasim un sens. Atunci cand transcendem tot absurdul existentei, cand intelegem ca doar noi putem sa construim sensul a ceea ce se intampla, ne permitem sa iesim din rolul victimei, sa actionam si nu doar sa reactionam, sa eliberam energia viatala si sa ne bucuram autentic de ceea primim in dar de la viata. Implicit le facem un cadou si copiilor nostri, incurajandu-le rezilienta si dandu-le voie sa se construiasca fara a prelua mostenirea traumelor trecute si a o duce mai departe.