Inapoi la radacini – sau drumul intre « Nu voi fi niciodata ca parintii mei » si « Sunt recunoscator parintilor mei »

Photo by Felix Mittermeier on Pexels.com

Nu de putine ori imi este dat sa aud ca un mai mare echilibrul personal sau in relatiile cu ceilalti vine dupa ce ne-am iertat si integrat parintii. Pe seama relatiei cu parintii sunt puse adesea multe dintre blocajele, dezechilibrele si chiar tulburarile din viata noastra de adult.  Fara sa cataloghez ca diletanta aceasta perspectiva, nu pot sa nu remarc ca este cel putin limitativa. E drept ca teoriile atasamentului si cercetarile asociate, au aratat ca modul in care se defasoara relatiile cu oamenii apropiati noua la inceputurile existentei, are o influenta mai departe in viata noastra.

Plecand de la ideile de mai sus am remarcat doua tendinte, ambele cu implicatii deloc benefice: pe de o parte este foarte simplu sa adoptam teoria conform carora relatiile noaste cu adultii semnificativi, parintii de cele mai multe ori, sunt cauza pentru ceea ce ni se intampla azi – uitand ca de fapt nu experientele in sine,  ci de multe ori modul in care ele s-au reflectat, experienta subiectiva este cea care ne influenteaza in mare masura. Pe de alta parte, o sugestie tot mai frecventa este aceea de a-ti ierta parintii, de a-i integra la nivel de Sine, altfel impacarea cu sine si echilibrul vor intarzia sa apara. Cea de-a doua perspectiva este indreptatita si pertinenta, insa daca ea este adoptata fara sa se tina cont de un travaliu personal, riscam sa obtinem o iertare de complezenta, fara profunzime si autenticitate.

Intr-adevar, ca sa ajungem in punctul iertarii si acceptarii neconditionate, in punctul in care ne iubim profund parintii si ii acceptam in postura lor umana – avem nevoie sa parcurgem un travaliu interior. Altfel spus, avem nevoie sa crestem din postura copilului in cea a adultului, care se pozitioneaza ca atare, depasind aliantele inconstiente, iesind din simbioza. In cazul contrar, vor obtine o iertare de complezenta, care izvoraste doar dintr-o loialitate inconstienta a copilului nostru interior fata de parinte. Ca sa putem ierta profund, avem nevoie sa intelegem, sa dam sens, sa ne vedem parintii ca fiind la fel de vulnerabili ca noi, sa le intelegem contextul, dar mai ales faptul ca pentru ei a fost cea mai buna sau adaptativa cale de a actiona, de a face fata. Orice alte sfaturi binevoitoare, legate de iertare si integrare, daca nu iau in calcul  aspecte care tin de semnificatia relatiei dintre noi si parinti, raman fara impact.

Intr-adevar, a ne respinge parintii, adesea prin contraidentificare (« eu nu o sa fiu niciodata ca tata sau ca mama ») inseamna la nivel profund a ne respinge pe noi insine, a ne nega identitatea si a renunta la radacini si la fundamentul nostru. Aceasta idee consider ca este revelatoare in sine si ca de fapt ea reflecta esenta caii inspre noi insine: cum sa ne acceptam pe noi insine, sa ne apreciem, iubim, sa ne valorizam cand ceea ce facem adesea este sa ii criticam si judecam pe parintii nostri, sa ii rejectam cu toata fiinta noastra ? Nu facem altceva decat sa fugim de noi insine, sperand ca daca vom nega aceasta baza a existentei noastre (genetice si psihice) vom reusi sa ne construim un alt EU, mai aproape de proiectiile noastre, un Eu care sa ne acopere golurile si care sa compenseze ceea ce nu am avut in relatia cu parintii nostri.

Intr-adevar avem acest rol de ne construi pe Sine, aceast fiind principala misiune a noastra in viata, a ne defini ca femei sau barbati, ca parinti sau copii, ca cetateni si ca profesionisti, insa e nevoie sa fim constienti ca noi nu construim din neant.  Atunci cand devenim constienti de mostenirea noastra, care nu este buna sau rea per se, atunci cand o cunoastm, intelegem si cand am reusit sa ii dam si un sens, suntem mult mai constienti de acest fundament si tot ceea ce construim pe el are mai multa autenticitate. De aceea este important sa intelegem nu atat istoria devenirii noastre care este un continuu, ci mai degraba istoria devenirii stramosilor nostri, pentru a putea filtra ceea ce corespunde nevoilor si aspiratiilor noastre. Astfel ajungem usor-usor in punctul in care sa avem disponibilitatea iertarii  si eliberarii unei energii creatoare care ne ajuta sa traim mai plenar, sa ne descoperim cu adevarat pe noi insine.   

Oricat ne vom repeta la nivel constient si rational ca ar fi bine sa ne iertam mama sau tatal pentru ceva ce am trait sau resimtit in relatie cu ei, atat timp cat nu cream disponibilitatea emotionala, deschiderea sufleteasca spre a o face autentic, ne vom lupta in adanc cu resentimentele, ostilitatea si raceala emotionala. Vom crede ca suntem separati de ei, ca nu ne pasa si nu ne afecteaza parerile lor, ca suntem independenti, insa prin emotiile negative pe care le investim in relatie cu ei, nu facem decat sa ne raportam tot la ei, sa ramanem in stadiul infantil.

Poate ca aceste relatii sunt cel mai dificil si anevoios de reparat si reconstruit, pentru ca ele sunt intense la nivel emotional, inalt investite afectiv,  inmagazinand cantitati uriase de energie psihica. Poate tocmai de aceea, odata ce ele sunt reparate, semnificate si resemnificate, puse pe alt nivel de constiinta, ajungem sa ne imbunatatim considerabil relatia cu noi insine, sa ne iubim autentic si ajungem sa fim mult mai disponibili si pentru ceilalti.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s