Prima tendinta este sa spunem ca vrem o viata fericita. De ce nu ne-am dori asta pana la urma – o viata fara griji, fara evenimente complicate, fara efort prea mare? O viata in care noi sa fim pe primul plan, sa ne asiguram o mica oaza de confort pentru noi si pentru cei importanti din viata noastra si sa traim clipele cu bucurie. Este un deziderat catre care aspira multi, fara insa a vedea ca intram intr-o capacana ascunsa – iluzia aceasta a vietii intr-o bula, in care ne vedem de viata noastra fara a fi afectati de ceea ce se intampla in jurul nostru, de lumea in care traim, ramane adesea o iluzie frumoasa.

Se vorbeste din ce in ce mai mult si in educatie si parenting despre « a fi fericit » – ne dorim copii care sa devina adulti fericiti, care sa se bucure de viata, sa traiasca dupa propriul ritm interior, sa faca ceea le place si este in acord cu ei. Este intr-un fel, modul in care generatiile parintilor nostri si generatiile noastre de parinti isi doresc compensatoriu pentru copiii lor o altfel de viata – mai asumata, mai lipsita de griji. Totusi, ignoram lumea in care traim, nu anticipam problemele umanitatii care pot aparea in viitorul apropiat si indepartat. Si care de departe nu reprezinta mediul propice in care copiii nostri sa traiasca linistiti si fericiti, ci mai degraba un mediu cu continue provocari, cu rasturnari de situatie si de filosofii. De altfel, un context in care va fi din ce in ce mai dificil sa isi creeze o bula a lor de  fericire si sa faca abstractie de lumea exterioara.         

Aceasta obsesie a visului american de a ne cauta fericirea la care avem dreptul, a ajuns fara indoiala si la noi. A alerga dupa aceasta stare de completa implinire si fericire este ca si cum am alerga dupa fluturi sau ca si cum am dori ca mereu sa traim cu senzatia de « fluturi in stomac ».  Si cu cat alegam mai mult dupa ea, cu atat devenim mai nemultumiti, mai anxiosi, mai frustrati ca nu ajungem in acel punct care sa ne garanteze un echilibru fix, o stare continua si constanta de fericire. Acum nu vorbesc, evident, despre « wellbeing » adica starea de bine, catre care toti avem nevoie sa tindem prin aceea ca suntem atenti la nevoile noastre, ca avem grija de noi, ca ne cautam un echilibru. Vorbesc despre cautarea perpetua a ceva iluzoriu: in relatii avem tendinta de a cauta relatia perfecta, omul care sa vina si sa ne trezeasca fiori, sa ne implineasca si sa ne dea starea de euforie. In profesie si cariera, cautam ceva care sa fie valorizat social, care ne aduca succes imediat – nu mai avem rabdare sa ne dezvoltam, nu mai urmarim sa generam un impact, sa construim ceva.

A devenit din ce in ce mai dificil sa taim o viata profund consistenta – care inseamna sa ne stim valorile, sa acceptam realitatile asa cum sunt ele, sa ne asumam ca este nevoie de efort continuu, de o contributie constanta din partea noastra. Si asta fara a avea garantia ca toate acestea o sa ne livreze fericire si euforie. Ba fimpotriva, de adevereste adesea ca drumul nostru este extrem de sinuos, ca uneori vorbim de intoarceri si de batut pasul pe loc.

Totusi, pe unii dintre noi, toate acestea nu ne dezarmeaza, nu ne creeaza anxietati si angoase existentiale, pentru ca stim ca avem drumul nostru  in acord cu ceea apreciem. Pentru ca mai ales, inainte de orice, am invatat sa acceptam realitatile, viata, fara sa ne dorim in mod infantil sa taim o perpetua stare de fericire.  Atunci cand ajungi sa vezi complexitatea vietii, sa privesti de deasupra ei si sa intelegi ca toata aceasta agitatie a lumii este de fapt fara sens, ai cel mai probabil doua alternative: sa cauti o fericire care face abstractie de lume, adesea pur hedonista, sau sa cauti sa construiesti un sens, profund individual. A da semnificatie vietii, evenimentelor pe care le traversam, modului in care se intampla lucrurile ne face profund umani, ne diferentiaza si ne ajuta sa ne crestem nivelul de constiinta.

O viata fericita este total utopica si este chiar dezadaptativ sa ne crestem copiii invatandu-i sa fie in cautarea fericirii  – in sensul in care am descris-o mai sus. Daca mai degraba am cauta sa ne construim o viata consistenta, coerenta, in care sa facem din fiecare zi un prilej de a contribui cumva la lumea in care traim, la a crea fie si un mic impact in universul nostru, atunci cu siguranta aceea ar fi o viata traita cu satisfactie, cu multumire. Cand ceea ce cautam este succesul in detrimentul semnificatiei, sfarsim prin a resimti adesea gol interior, lipsa de sens. Succesul si fericirea, fac adesea apel la comparatii, ceea ce implicit ii minimalizeaza pe ceialti – suntem noi si ceilalti. In aceasta imagine, facem abstractie de modul in care putem noi sa contribuim la binele celorlati si la nostru in acelasi timp, la cum putem crea impact si deveni semnificativi pentru ceiallti.

Poate mai mult ca niciodata, ne dam seama in acest context critic de pandemie, cat de mult depinem de ceilalti si cat de mult depind ei de noi: cat de dificil este sa traim in propria bula, aparent izolata si protejata. Pandemia a aratat cat de interconectati si interdependeti suntem. Societatea este mai degraba un joc de echipa, cu multe variabile si multi jucatori, in care la un moment dat se vede efectul dezastruos al dificultatii de a colabora si de a coopera pentru binele comun. Iata de ce, suntem treziti la o realitate care ne obliga sa gasim sens, semnificatii, sa ne dam seama acum mai mult ca oricand ca avem evoie sa ne pregatim copiii pentru o lume din ce in ce mai complexa, in care nu pot face abstractie de altii.