Oricat ne place sa credem ca experientele prin care trecem sunt si ale altora, intr-un final este nevoie sa admitem ca trairile care le insotesc sunt ale noastre si ca intr-un final suntem singuri. Cand spun singuri, ma refer la modul in care procesam realitatea – fie ca avem un prieten aproape sau o persoana apropiata, exista foarte multe experiente in viata pe care doar noi putem sa le intelegem si sa le elaboram.

Prietenii, familia, partenerul ne pot fi companioni, ne pot insoti in drumul nostru, insa pasii sunt facuti tot de catre noi. Oricat suport am primi, trecerea prin diverse experiente si stadii face parte din initierea si dezvoltarea noastra umana.

Atunci cand intelegem acest aspect, incepem sa constientizam nu doar dificultatile dar si capacitatile pe care le avem  de a parcurge un drum. Vorbesc despre drumul devenirii noastre si am in vedere in mod special relatia parinti – copii. Atunci cand parintii incearca sa se substituie copilului si sa faca ei, sa traiasca in locul lui anumite experiente, este doar o iluzie care mai degraba handicapeaza copilul. O relatie de co-dependenta parinte-copil intretine iluzia frumoasa a fuziunii, cand de fapt viata arata ca fiecare isi are drumul lui.

Este greu ca parinti sa acceptam autonomia copilui, faptul ca nu mai are nevoie de prezenta noastra – doar ne-a validat in acest rol de parinte si treptat-treptat, pe masura ce devine independent, rolul nostru este sa iesim din scena si sa lasam viata sa-si urmeze cursul. Totusi, de ce unii parinti raman cumva in urma evolutiei si maturizarii copilului?

Unde se opreste grija si unde incepe anxietatea este greu de delimitat, insa mai greu este de anticipat ce efecte are are aceasta tutela prelungita asupra cresterii si evolutiei copilului. O vedem in mod frecvent in cazul Baby Boomer-ilor care ii cresc pe Millennials si care vor sa ii protejeze chiar si cand acestia au devenit adulti deja.

Ancorati intr-un stadiu in care copilul are nevoie de ei majoritar, uita cumva de propriul drum, de propriile trairi. Parca pentru catva timp idea individualitatii dispare, confortul fuziunii cu celalt se face simtit si multi parinti uita ca au o viata a lor si la fel copilul care creste are o viata a lui – cu experiente prin care trece singur si care au semnificatie la nivel individual.