Nu de putine ori am invidiat pe cei care privesc cu seninatate la ceea ce li se intampla, chiar cu detasare, dorindu-mi uneori sa am macar putin din acesti “dalai lama”. Totusi, cat de realist este sa credem ca firea umana poate ajunge intr-un punct imuabil de echilibru?

Acea stare de implinire, fericire, liniste perpetua care sa persiste la infinit, evident avand in substrat o capacitate antrenata de detasare si de neutralitate.  Daca asta ar fi posibil, cum de am mai sti ca linistea pe care o simtim, este chiar liniste ? Ca starea de fericire si de bine se numeste intocmai?

Nu pot face abstractie de legea contrastului si nici de amintirea momentelor in care am simtit bucurii, fericire, extaz, tocmai pentru ca simtisem si traisem momente dificile, triste sau tensionate. Este din ce in ce mai greu sa accepti ca viata e diferita de social media, ca are rutina si momentele anoste, chiar dificile uneori, sa faci diferenta intre real si imaginar, iluzoriu.

Acum cateva zile vorbeam cu o persoana apropiata despre faptul ca fericirea ar trebui sa fie un drept constitutional, asa cum e in SUA de la momentul Declarației de independență a Statelor Unite ale Americii față  de Marea Britanie, din 4 Iulie 1776: “Considerăm aceste adevăruri ca fiind evidente prin ele însele, că toți oamenii sunt creați egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se află Viața, Libertatea și căutarea Fericirii”.

Prima data am aflat despre Declarației de Independență a SUA de la profesoara mea de istorie, undeva pin clasa a 7-a, daca imi aduc bine aminte si inca rememorez cum m-a surpins faptul ca se vorbea despre fericire in 1776. Educatia primita de mine se referea la orice, insa niciodata nu am auzit explicit de la ai mei ca avem dreptul sa ne cautam fericirea. Cu siguranta este  o reflectie a culturii noastre, mult mai colectiviste si centrate pe altul, mai putin pe fericirea proprie si cu siguranta nu eram singurul copil care nu fusese educat in spiritul cautarii fericirii.

Revenind la discutia despre faptul ca e un drept fundamental sa iti cauti fericirea, as aduce cateva amendamente, sau completari care sa ne faca mai asumati si mai responsabili si chiar mai realisti. Fericirea asta despre care toti vorbim la modul aspirational (caci din pacate este destul de abstracta) nu depinde de ceilalti ci de noi insine (fiind o stare subiectiva), nu este perpetua, ci adesea este o insiruire de experiente. Caci odata ajunsi in punctul dorit, aceasta fericire se transforma intr-o homeostazie plicticoasa. De unde efemeritatea ei si un nou dezechilibru care se impune.

Am invatat ca acest drept la cautarea fericirii, nu inseamna ca ea este un dat – deh, americanii sunt mai individualisti, stiu ei ce stiu 🙂 – trebuie sa depui si un efort in sensul acesta,  uneori sa lucrezi cu tine, chiar sa initiezi dezechilibrul, iesirea din ZEN, din autosuficienta si automultumire.

Oricat as admira cultura orientala, imi este dificil sa cred ca natura umana poate atinge o stare definitiva de echilibru, de pace si lipsa totala de tensiune. Nu oi fi eu initiata in practici ezoterice, si de asta dau cu greu crezare mantrelor de tipul “gandire pozitiva”, “only good vibes”, “feeling happy” la modul absolut si permanent. Mai degraba asimilez aceste stari afective internsajabil postate pe social media cu lipsa de contact cu sine si cu o paleta limitata de trairi emotionale, putin  credibila.

De aceea, ma bucur si ca uneori resimt tensiune sau am sentimente de teama sau cand sunt nemultumita, pentru ca stiu ca in sine nu sunt bune sau rele, ci sunt utile sa imi semnaleze fie plictiseala, incongruenta sau ca ceva are nevoie sa fie repus in ordine.  Nu consider ca sunt departe de Zen mood, ci ca sunt mai aproape de natura mea umana, ceea ce ma distinge si ma face sa ma simt vie, intr-o lume pe care o percep intr-o criza de umanitate.