Iubirea de sine este egoism?!

Iubirea de sine este leitmotivul zileleor noastre si totusi  nu ne simtim complet liberi sa o simtim. Vorbeam deunazi cu mame care resimt iubirea de sine cu vinovatie, cu stres si nu pregeta sa se invinovateasca si sa creada ca nu sunt mame bune sau mai degraba ca nu sunt mame perfecte.  Totusi, care este calea catre iubirea de sine si cum putem sa o parcurgem fara sa mai ducem povara culpabilitatii ca ne dorim ceva ce nu e in regula?

Ce ne face totusi sa traim sub aceasta presiune si sa vrem mereu sa facem ceva, sa fim intr-o stare ocupata, fara a ne permite un moment de respiro ? Spune asta despre noi ca macar cautam perfectiunea sau ne apropiem de standardele pe care altii ni le-au impus ? Azi nu-i mai auzim, vocile insa au ramas undeva pe fundal si chiar daca nu ii identificam cine sunt, le simtim prezenta ca si cand ar fi mereu cu noi.

Unii dintre noi asteapta inca o reteta, o carte de tehnici de iubire de sine care sa ne spuna in zece pasi cum sa atingem starea in care in sfarsit sa ne iubim pe noi insine. Din pacate, desi online-ul si cartile abunda de tehnici, pasi, recomandari si sugestii magice pe care sa le aplicam, tot nu reusim sa ajungem acolo unde vrem. Aceste strategii sunt depasite, fara efect, doar cu rolul de ne da pe moment iluzia controlului – control al vietii noastre, al sentimentelor si senzatiilor pe care le avem.

Relaxarea planificata poate avea rezultatele dorite si uneori este chiar necesar sa o facem astfel pentru ca din pacate nu mai este loc de multa spontaneitate in viata noastra. Totusi, desi se intampla asa cum se intampla, pare nenaturala si de multe ori reprezinta un stres mai mare decat ne-am fi asteptat. Pentru ca ori de cate ori ne permitem sa ne luam un timp liber, sa ne bucuram de prezent si sa fim aproape de cei dragi, nu renuntam ca pe fundalul gandurilor noastre sa auzim diverse avertizari in surdina. Numai de « guilt-free time » nu mai vorbim atunci, ci mai degraba de voci moralizatoare si autoriatre care ne spun ce e bine si ce e rau. 

Credem de multe ori ca putem functiona fara sa ne iubim pe noi. Bineinteles ca putem sa functionam – social, parental, partenerial, insa  nu ne intrebam niciodata cat ne costa acest fapt ? Ne costa atat cat inseamna sa ne punem in paranteza, sa facem abstractie de ceea ce avem nevoie, de ceea ce ne dorim. Pana cand ne trasnformam intr-un adult perfect adaptat, insa foarte anost si foarte frustrat, gata sa explodeze de stres si sa riste sa nu mai functioneze chiar si pentru cei mai dragi. 

La un moment dat mi-a ramas in minte o ideea care se referea plastic la faptul ca nu poti sa potolesti setea celorlalti (oricat de dragi ti-ar fi) daca propria ta « cana » este goala. Atunci cand suntem plini de energie, multumiti, relaxati, cand avem grija de noi insine, devenim mult mai disponibili sa dam din energia noastra celorlalti si sa putem sa petrecem un timp de calitate cu ei, fara stres, fara frustrari, fara culpabilitatea ca nu putem sa fim in mai multe locuri deodata si sa facem lucrurile perfect.