Poate parea cumva absurd si ciudat ca noi ca parinti trebuie sa respectam limitele pe care copilul ni le pune, avand in minte ideea ca doar noi ca parinti ne insusim rolul normativ, stabilim reguli. Totodata, avem uneori impresia ca putem sa invadam spatiul si intimitatea copiilor nostri, ca avem cumva dreptul sa le cunoastem gandurile si emotiile si ca noua trebuie sa ne spuna tot. Depasind sfera in care vorbim despre o relatie de incredere, in care copilul se simte in siguranta cu noi si chiar ne spune din proprie initiativa ceea ce simte si gandeste, iata de ce este bine ca noi sa respectam limitele si granitele lui.

Copilul nostru este diferit de noi

Si oricat am vrea ca el sa isi doreasca si sa prefere aceleasi lcururi pe care le agream noi, el este o personalitate in formare si incepe sa isi stabileasca preferinte, dorinte, interese.  Dincolo de a-l ghida si orienta pentru ca el sa isi interiorizeze anumite valori, faptul ca el prefera ceva diferit nu face decat sa arate ca el este in proces de diferentiere si de dezvoltare.

Sa evitam sa il ajutam excesiv si astfel sa nu ii limitam dezvoltarea

Ne dorim sa avem un copil independent si asertiv, insa tot noi suntem cei care ii oferim ajutorul atunci cand stim foarte bine ca el se poate descurca si singur si prin asta nu ii comunicam decat ca este neputincios si ca are nevoie de noi. Totodata nu avem incredere in el si nici nu ii transmitem altceva, iar faptul ca el vrea sa faca anumite lucruri de unul singur este si un semn ca vrea sa puna o limita, sa stabileasca o granita pe care e nevoie sa o respectam.

Ca sa ii protejam intimitatea

Ne dorim ca el sa poate sa faca fata unor situatii neplacute, sa nu ii lase pe ceilalti sa ii invadeze intimitatea si spatiul, iar pentru asta e nevoie ca noi sa ii asiguram un spatiu personal, sa ii respectam intimitatea si in acelasi timp sa ii aratam ca asta este importanta si pentru noi. Astfel, el va invata pe viitor sa nu se lase invadat si in extremis abuzat de ceilalti. Va avea puterea sa sapuna « Nu » si sa traseze o granita – chiar si simbolic, celor care nu il respecta, il devalorizeaza, ii incalca limitele. 

Ca sa devina o persoana asertiva

Am vrea ca el sa poate spune ceea ce isi doreste, sa se afirme si sa spuna ce vrea si ce nu vrea, cu ce este si cu ce nu este de acord. Dar suntem capabli sa facem fata atunci cand copilul nostru nu este de acord cu noi? Sau cand refuza sa primeasca ceva sau sa manance ceva? Cand mai ales unele persoane straine pentru copil,  intervin si vor sa ii ofere ceva, consideram majoritatea dintre noi ca este un gest lipsit de politete sa refuze si exercitam cumva o presiune tacita asupra lui. Insa tocmai in acest context este important sa ne sustinem copilul si sa ii transmitem ca este in regula sa refuze  politicos ceea ce i se ofera, daca nu ii place.  Evident ca nu vorbim in acest caz de comportamente opozitioniste, ci de reactii normale care sa ii permita sa se dezvolte, sa se afirme si sa fie in contact cu nevoile lui, nu doar sa faca pe plac adultilor din jurul lui. 

Sa nu il intruzam devenind « salvatorul lui »

Fiind meeu pe urmele lui – la scoala, acasa, monitorizand si purtandu-i atata de mult de grija, riscam adesea sa inl deresponsabilizam total, sa fim ca un Big Brother care nu ii lasa nicio libertate de expriamre si de manifestare si care preia totul din calea  lui, este mereu salvatorul lui. Oare cati parinti nu au procedat astfel, chiar si pana la varste mai crescute, resimtind mereu responsabilitatea de a veni in apararea copiilor lor, de a-i « salva » de la cel mai mic disconfort resimtit. Adesea, intuitia ne spune ca frustrarea este nociva, ca ne predispune la agresivitate, insa in psihologie si psihanaliza se vorbeste despre rolul structurant al frustrarii (in cantitati rezonabile) care ne face sa ne depasim limitele, sa trecem peste obstacole si sa ne dezvoltam. Fara frustrare nu ne dam seama de limitele lumii si de limitele noastre, traim intr-un univers magic in care parintii sunt tot timpul acolo ca sa raspunda nevoilor noastre, iar pentru copii riscul este sa ramana la infinit in stadiul emotional al unui bebelus.

Cu siguranta ne dorim ca ei sa se dezvolte, sa isi urmeze drumul, si oricat de greu ne-ar fi sa le dam libertatea de a si-l gasi, oricat disconfort am resimti, e bine pentru ei sa ii lasam sa isi construiasca propria lume : in care viseaza, cer, isi doresc sau in care refuza, pun granite si care este doar a lor – universul lor la care au dreptul deplin.