Adesea nu vrem sau nu avem nevoie de ceea ce credem ca avem nevoie si cautam cu ardoare sa atingem. Cum stim ca ceea ce ne dorim acum sau in cateva luni, este ceea ce ne va aduce multumire si implinire in cativa ani ? Cu alte cuvinte, care este barometrul care ne arata gradul in care actiunile si scopurile noastre sunt in concordanta cu nevoile mai profunde si autentice.

Nu de putine ori traim prin prisma unor standarde externe, pe care le-am introiectat demult si care intra in scena aproape inconstient, dar foarte imperativ. Este aproape imposibil sa iesim de sub presiunea pe care o resimtim ca sa facem anumite alegeri, sa atingem anumite scopuri, care de multe ori nu sunt ale noastre si nici nu au potentialul de a aduce implinire.

De aceea ne regasim in contexte si situatii care sa ne aduca mai multi bani – si credem noi, mai multa liniste si fericire, cand de altfel este exact pe dos, sau ne trezim cu inca un credit pentru ca am vrut sa achizitionam un lucru pentru ca toata lumea il are – fara sa facem vreo analiza clara a nevoilor noastre reale.  Cum insa am putea sa facem o analiza a nevoilor noastre, cand acestea ne sunt complet straine uneori si nu am stii nici macar sa articulam ceva la prima intrebare referitoare la ele. Si daca stam sa sondam si sa rascolim in adancul nostru parca tot nu reusim sa identificam de ce avem nevoie, ce ne dorim cu adevarat. Pentru ca este un exercitiu cu care nu suntem deprinsi, nu ne-a invatat nimeni sa fim atenti la ceea ce ne dorim, ceea ce simtim, de ce avem nevoie – sa fim in contact cu noi insine cu alte cuvinte. 

Suntem mereu in contact cu zeci de voci care se intrec in mintea noastra sa capete intaietate, sa se impuna si sa ne faca sa le urmam, in virtutea unor norme sociale, a unor loialitati familiale si culturale care adesea nu ne sunt transparente si cunoscute. Daca prietenii sau oricine altcineva ne spune ca trebuie sa facem un lucru, sa ne dorim ceva, poate avem taria sa respingem propunerea si sa o vedem doar ca pe o sugestie, insa daca aceste precepte vin din familie, din traditie, ne este foarte greu sa ne separam de ele, sa intelegem ce apartine altor generatii si ceea ce ne apartine noua ca individ. Este greu sa punem aceasta linie de demarcatie, sa ne separam psihologic, pentru ca traim cu credinta ca parintii sunt inca autoritatea suprema si ne este greu sa ii dam jos de pe piedestal.

Insa a ne separa psihologic, a diferentia si intelege ceea ce ne apartine ca nevoi, ca valori, inseamna un pas mare de responsabilitate – este o alegere care vine la pachet cu explorare si consecinte, cu lectii si concluzii, dar as spune ca este cel mai important pas spre maturizare si individuare. Daca vrem sa nu mai « ingurgitam »  retete prefabricate, sa diferentiem intre ceea ce este esential si ceea ce este o constructie sociala sau culturala, avem nevoie sa relativizam autoritatile din viata noastra, sa gandim critic, iar pentru asta e nevoie atat de cognitie cat si de emotii mature.