Ce inseamna sa fii o femeie buna? Adesea auzim ca a fi o femeie buna este una care are grija de ceilalti: de familie, de copil, de partener, care se sacrifica pe sine pentru binele celorlati si prea rar auzim ca o femeie buna este cea care are grija de sine. De putine ori ceilalti privesc admirativ ca te iubeste pe tine insati, ca ai grija de tine, ca pui pe primul plan visurile si dorintele tale. Aproape ca  risti sa fii ostracizata si pusa la stalpul infamiei ca iti permiti sa traiesti, sa speri, sa te iubesti.

Nu ca asta ar fi cauza pentru care femeile nu se iubesc pe ele insele. Este doar un factor care intretine teama sa ne asumam in mod matur si ca adulti nevoile pe care le avem, convingerile si in final sa ne afirmam. Paradoxal, iubirea de sine devine o lupta, cand de fapt ar trebui sa fie un proces natural, firesc, normal.Tocmai pentru a supracompensa, femeile ajung sa manifeste o oarecare iubire de sine aparenta, prin care intr-un fel de revolta sa isi afirme drepturile si dorintele. Este insa o falsa iubire de sine. Este fronda, razvratire – insa este departe de a fi iubire si grija autentice fata de ele insele Trecand de la sumbisivitate, docilitate la o forma agresiva de afirmare, nu reusim sa gasim echilibrul cu noi insine, sa fim in contact cu ceea ce avem nevoie – nu facem decat sa reactionam, uneori aproape inconstient.

Avem insa nevoie sa ne apropiem de noi, sa ne iubim mai mult. A avea grija de ceilalti nu te face o femeie buna, cum nici a te detasa complet de ei nu te face sa te intorci mai mult spre tine. Si tocmai de aceea este gresit sa vorbim in termeni de « femeie buna » sau « barbat bun » si mai nimerit ar fi sa vorbim in termeni de « om bun », gandindu-ne ca dincolo de diferente, ceea ce ne caracterizeaza este natura umana.

Ar fi profund gresit sa credem ca o femeie buna este complet diferita de un barbat bun, ca ceea ce ii caracterizeaza sunt aspecte si roluri diferite – stim ca exista expectante la nivel social, ca multe dintre ele ne sunt « implantate »  in minte intr-un nivel inconstient si ca ele intra in functiune aproape automat. Totusi, stim in acelasi timp ca un om bun este acela care se iubeste pe sine, care are grija de el si de energia lui, pentru ca mai apoi sa poata da din aceasta energie si celorlalti. In acest context, raspunsul legat de ceea ce ne face sa fim femei bune este dificil de disociat de starea noastra de bine, de echilibrul nostru interior si de implinirea noastra ca oameni in primul rand.

Atunci cand starea si comportamentul nostru se schimba in functie de cerintele, nevoile si dorintele celorlati, cu siguranta nu putem sa fim bune, pentru ca asta insemna sa traim intr-o perpetua incongruenta cu noi insine, sa facem abastractie de nevoile, gandurile si emotiile noastre si sa jucam doar un rol de suprafata. De aceea, daca vrem sa fim bune si percepute astfel in relatiile cu ceilalti, important este sa fim congruente – comportamentul nostru sa fie in acord cu ceea ce simtim si gandim, sa dam dovada de autenticitate. Ceilalti vor resimti ca exista o coerenta intre toate aceste laturi – latura observabila, a comportamentelor noastre si latura invizibila –  a gandurilor si emotiilor noastre si asta ii va securiza, le va crea o stare de bine, ii va ajuta sa se conecteze la noi.

Indepedent de calificativele de « bun » sau « rau », vor percepe autenticitatea si disponibilitatea noastra, deschiderea noastra si se vor simti la randul lor « autorizati » sa se manifeste intocmai si ei. Astfel, dincolo de roluri si de masti, relatiile noastre vor deveni mai transparente, mai deschise si mai autentice – ne vom simti in siguranta sa ne exprimam, sa ne manifestam si sa ne afirmam si ii vom lasa si pe ceilalti sa faca acelasi lucru.

Prin natura lor, femeile sunt programate la a avea grija de ceilati, iar atunci cand nu o fac indeajuns de mult, cand decid sa aiba grija si de ele, e ca si cand si-ar trada adevarata natura, ceea ce le face sa resimta vinovatie. Iubirea de sine apare ca fiind un act egoist, de neacceptat si chiar de judecat aspru. Totusi, societatea incepe sa devina mai permisiva, sa inteleaga ca daca va continua sa abrutizeze femeile, sa le stoarca de ultima picatura de energie, burn out-ul lor va reprezenta si burn out-ul  social. Dat fiind ca norma sociala ramane aceea a stereotipului femeii care se sacrifica pentru ceilalti, nu este usor sa te disociezi de acest tablou, sa faci nota discordanta fara sa tii piept presiunilor si dezaprobarilor sociale si familiale.

De aceea, in tot acest proces de reintoarcere la sine, femeile incep a se justifica, explica si de foarte multe ori asta se intampla in fata altor femei care incearca sa le imprime acelasi model de viata care pune in prim plan « sacrificiul de sine ». Este ca si cum din loialitate pentru alte femei, ele trebuie sa continue supliciul, sa nu iasa din acest scenariu pentru ca asta ar insemna o tradare simbolica. Pare un pic absurd, insa daca stam sa analizam si sa reflectam mai mult, ne dam seama ca in subsidiar exista o loialitate maladiva care ne predispune adesea sa renuntam la fericirea noastra, sa ne maturizam si sa ne asumam matur nevoile de crestere si de afimare. Si poate ca un pas esential, inainte de trece la actiuni concrete, este sa facem pace cu semenele noastre, sa ne vindecam de aliantele maladive care ne predispun la autoculpabilizare, sa ne eliberam si separam de legaturile inconstiente cu inaintasele noastre. Doar asa vom reusi sa fim cu adevarat femei mai bune!